"Am trăit 20 de ani cu o ciorbă la prînz" - interviu cu Nicolae PURCĂREA
Foştii deţinuţi mărturisesc că foamea îndurată în anii de temniţă era chiar mai greu de suportat decît bătăile repetate. Cum aţi trăit-o dumneavoastră?
De cînd este lumea, sătulul nu l-a putut înţelege pe flămînd. Foamea pe care am simţit-o noi în închisoare nu poate fi explicată, nici înţeleasă. Nu mai era de mult o foame fizică. Era psihică. Oricît o stăpîneam ziua, subconştientul noaptea lucra. Visam munţi de pilaf şi grămezi de copane aburinde. Şi foamea asta te ducea la degradare morală. Ajungeai să te uiţi în gamela vecinului şi să numeri, cu pizmă, cîte boabe de fasole în plus i-au nimerit în zeamă, din polonic.
Ce primeaţi de mîncare?
Am trăit 20 de ani cu o ciorbă la prînz. Adică un fel de fiertură fără gust. Mi-o amintesc şi acum pe cea mai dezgustătoare dintre ele. Era în 1945, la Caracal. Se cosea mărarul de pe cîmp şi ni l-au aruncat nouă în ciorbă, pe post de legumă. De atunci nu mai pot înghiţi planta asta. Unii zic că ciorba de burtă e greţoasă. Păi, e o mîncare făcută cu gust, cu rafinament. Noi mîncam maţele luate de la animale şi aruncate în cazan, exact aşa cum erau, necurăţate, de ieşea la suprafaţă toată murdăria. Ce puteam face? Credeţi că se mai uita cineva cum arată? Dădeam cu lingura mizeriile la o parte şi continuam să mîncăm. Cea mai bună mîncare ni se părea terciul de mălai. Ni-l dădeau doar uneori, dimineaţa, cîte o căniţă de 200 de grame. Ne plăcea fiindcă era hrana cea mai consistentă. Şi mai avea şi un gust dulceag. Ne bucuram de el chiar mai mult decît de „cafea“ – un fel de fiertură amară de cicoare arsă. Singura ei calitate fiind aceea că era caldă.
Foamea putea fi şi instrument de şantaj. Aţi întîlnit deţinuţi care au cedat de foame?
Erau între noi oameni care ajungeau să se degradeze îngrozitor. Se lăsau cu totul în voia instinctului de conservare. Mi-l amintesc pe Mociulschi, de la Jilava. A fost capabil să joace tontoroiul în jurul hîrdăului cu excremente numai ca să primească un chiştoc de la gardieni. Vedeţi, în puşcărie, problema ţigării era la fel de serioasă ca a bucăţii de pîine. Pe omul educat şi credincios însă, aceste lucruri nu l-au ruinat psihic. Odată, la Aiud, a venit un general, gras de plesneau hainele pe el, şi l-a scos la adunare pe Moş Bîră din Făgăraş, care făcea puşcărie de 20 de ani deja. I-a zis: „Ce-ai învăţat tu, moşule, în atîta timp de temniţă?“. „Apoi, dom’ general – a zis el – ce să învăţ? Am învăţat să aleg bucata de pîine a mai mică!“ Mare lucru a spus Moş Bîră cel înţelept, mare lecţie de smerenie ne-a dat. Am văzut mulţi oameni atingînd asemenea înălţime spirituală că ajungeau să dea din mîncarea lor... atît, atît de puţină. Cînd un deţinut se întorcea de la izolare (unde se mînca doar o dată la trei sau şapte zile), camarazii de celulă aveau obiceiul să-i dea cîte o bucăţică de pîine. Ăsta era şi darul pe care ni-l făceam de ziua onomastică. Renunţam la bucata de pîine pentru cel sărbătorit sau, cînd ni se aducea pîinea, îl lăsam să aleagă el bucata mai mare.
Se spune că prin ’50-’51 regimul de temniţă politică era atît de dur, încît la Aiud au murit de foame cu sutele.
Mureau mai ales gurmanzii. Cei care nu-şi puteau muta gîndul de la mîncare se stingeau repede. Îi auzeai vorbind între ei: „Îţi mai aminteşti atunci, la Nisa, ce stridii extraordinare mîncam?“. Nu făceau decît să-şi înteţească foamea. După o vreme, cădeau într-o stare de apatie. Nu mai vorbeau cu nimeni, se retrăgeau într-un colţ. Începeau să sughită. Era înnebunitor. Sughiţul era manifestul morţii. Ştiam atunci că nu mai au mult de trăit. Ţipam la ei, să îi speriem, să se oprească. Uneori, reuşeam să le mai amînăm moartea cu cîteva ore.
Şi totuşi, sînt şi oameni care au rămas în viaţă după zeci de ani de îndurat foame. Unul dintre ei sînteţi chiar dvs. Ce făcea diferenţa? Cum aţi reuşit să supravieţuiţi?
Au supravieţuit cei care au înţeles, în timp, puşi fiind la încercare, că spiritul e cel care guvernează trupul, şi nu invers. Că boala, ca şi căderea, sînt înainte de toate ale sufletului. Eu n-am căzut în capcana de a aştepta zi de zi ora mesei. Aşteptarea aceea nesfîrşită mi se părea degradantă. Mă înfricoşa. Te reducea la un cîine care suferă de complexul lui Pavlov. Să salivezi zilnic după o iluzie. Fiindcă asta era, de fapt, hrana noastră, o iluzie, în nici un caz o salvare posibilă. Am dus o viaţă de călugăr, cu rugăciune şi post. Asta ne-a salvat. Am transformat închisoarea în mănăstire, iar celula în chilie de rugăciune şi studiu. Luptam cu degradarea care se aşeza ca igrasia pe sufletele noastre. Cum prindeam pe cîte cineva mai citit, îl storceam. Făceam aproape zilnic lecţii de franceză, matematică, logică, filozofie. Iar dacă puteam învăţa o poezie nouă sau o rugăciune era cel mai frumos dar. Ne hrăneam din ea zile în şir. Era o luptă permanentă în noi între carne şi spirit, din care spiritul trebuia să iasă biruitor. Cu cît mizeria era mai mare, cu cît se accentua asprimea regimului, cu atît creşteai spiritual, începeai să intri în revelaţie. Nu prea aveai de ales: era o singură cale, aceea a rugăciunii. Dacă reuşeai să păstrezi în suflet umbra de spiritualitate era colosal. Uitai de foame. Te hrăneai din trăirea aceea mai presus de existenţă, din starea harică, din semnele divine pe care le primeai tot mai des. Şi nici o ciorbă din lume nu are gustul bucuriei care vine de Sus.
Nicolae Purcărea are 88 de ani. A fost deţinut politic la Jilava, Piteşti, Văcăreşti, Canal, Gherla, Periprava, Aiud, între anii 1942-1964.
a consemnat Dia RADU
Foto: Andu Novac
