Laura POPESCU

Dacă stai să te gîndeşti, cele mai bune filme de dragoste sînt filmele despre despărţiri. Eşafodajul complex al despărţirii include de obicei mai mult sex, mai multă atracţie, mai multe scene iconice şi mai multe replici memorabile decît orice film cu happy-end.

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti.

Faptul că Poziţia copilului a primit Ursul de Aur nu a venit ca o surpriză. Filmul lui Călin Netzer a fost unul dintre marii favoriţi, nicidecum un outsider care şi-a luat prin surprindere adversarii. Ceea ce ne duce cu gîndul la 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi la competiţia de la Cannes din 2007. Într-un fel, istoria s-a repetat.

Marți a fost “Ziua Jafar Panahi”. În timpul proiecției lui Parde, noul și misteriosul film al cineastului iranian arestat în propria țară și împiedicat prin lege să facă film în următorii 20 de ani, în fața hotelului Hyat a fost organizat un minuscul protest. Cîțiva fani au stat ore în șir în frig cu pancarde cu poza lui Panahi pe care scria: “I ought to be here.”

Proiecția filmului Poziția copilului în regia lui Călin Netzer a avut loc ieri, exact la jumătatea competiției și se poate spune că ziua de ieri i-a aparținut întru totul: a fost aplaudat și comentat îndelung.

Berlin se poate caracteriza destul de bine prin cea mai banală propoziție: E frig. Berlinale e plasat în probabil cea mai cîinoasă perioadă a anului. Ninge mărunt și mereu, bate vântul, frigul umed îți intră în oase.

Cele trei pelicule furnizoare de șoc și controversă ale Mostrei: The Master, Pieta și Paradise Faith s-au regăsit printre cîștigătoare. Toate trei vorbesc într-un fel sau altul despre credință și dărîmă, mai voalat sau de-a dreptul brutal, tabu-uri religioase.

Unul dintre cele mai spumoase lucruri din Mostra venețiană este presa italiană. Italienii și italiencele sînt răi de gură și nu le scapă nimic, ridicîndu-i pe regizori în slăvi cu cele mai înflorite superlative și coborîndu-i în hăuri cu upercuturi din cele mai năucitoare. De la tatuajul „arătos” de pe brațul nevestei regizorului Matteo Garrone și pînă la rochia „traforată” a Laetitiei Casta.

Veneția e mai ploioasă și Lido-ul e ceva mai pustiu. Cozile la filme sînt mai scurte și covorul roșu nu mai e păzit zi-lumină de fanii puberi ai lui Clooney sau Madonna.

Actorul Dorel Vișan va intra probabil în posteritatea cinema-ului românesc, pentru un senator corupt cu poftă de melci din era de după Ceaușescu, și pentru un miner cu un destin teribil de întunecat din Transilvania anilor ’30. Senatorul melcilor a fost nominalizat la Palme D’Or, iar Iacob la Premiile Academiei Europene, ambele pentru cel mai bun film și cel mai bun actor.

The Hunger Games e fenomenul literar al momentului. Autoarea Suzanne Collins vine din televiziune, a fost nominalizată la mai multe premii Emmy pentru seriale pentru copii şi este autoarea unei serii de volume multipremiate apărute în anii 2000: The Underland Chronicles.

Ieri citeam în avion într-o revistă glamour că, potrivit sondajelor, 59% dintre austrieci sînt fericiți. Autorul, austriac, evident, spunea că a auzit că minus 10% dintre români se declară fericiți și asta înseamnă că 110% dintre români sînt nefericiți (!?).

Rutina de festival: în fiecare zi trec Murul peste podul cu lacăte colorate, admir Schlossbergul de jos, intru în magazine, gust ursuleții gumați, pipăi noile colecții și o iau pe linia de tramvai spre cinematograful pe care m-am fixat din cîteva motive: lîngă el e o Billa pentru apă și Haribo, iar pe colț un All you can eat asiatic.

Meryl Streep pe covorul roșu al Berlinalei a fost o apariție regală, deși în seara proiecției de gală a lui Iron Lady ploua, iar în spatele gardului rămăsese la un moment dat numai o mînă de fani ultradevotați. Cartoanele muiate cu “I inimă Meryl Streep” dădeau o impresie destul de jalnică.

Alaltăieri mi-am ales filme exclusiv violente. Am început ziua cu Captive, filmul regizorului filipinez Brillante Mendoza, din competiție, cu Isabelle Huppert. O ficțiune bazată pe fapte reale despre un grup de turiști de felurile origini, prinși în Filipine de un grup de fundamentaliști musulmani și ținuți captivi luni de zile pentru recompense în bani.

A 62-a ediție a Berlinalei a început cu o combinație de mondenitate și film de autor și cu o bizarerie. O megavedetă debutează ca autor. Angelina Jolie și-a adus la Berlin primul lungmetraj de ficțiune, In the Land of Blood and Honey, prezentat în secțiunea Berlinale Special.

Duminică dimineață plec la aeroport. Se termină pentru mine Veneția de anul ăsta, unde nu m-aș fi dus dacă n-ar fi fost insistențele salutare ale Danei Enulescu căreia îi mulțumesc mult. Am petrecut o noapte scurtissimă, cu dureri de spate, după o oră jumătate de stat la coadă la bilete la Campo San Polo pentru A Dangerous Method.

Kate Winslet a rămas la Lido încă două zile pentru Mildred Pierce, pentru care evenimentul a avut loc ieri, şi pentru premiera de la Contagion de astă-seară. La Mildred şi-a însuşit criticile de ieri legate de ţinută şi i-a dat pe toţi pe spate venind în celebra ei rochie semnată de Stella McCartney, cu faţa roz-trandafirie şi spatele negru.

Conferinţa Madonnei de ieri dimineaţă a fost cel mai glam moment al Mostrei de pînă acum. Dacă nimeni n-are nici un cuvinţel bun despre filmul în sine, W.E., în schimb hoarde de jurnalişti s-au îngrămădit să stea în aceeaşi încăpere cu Madonna – fenomenul global. La final şi-au făcut poze prin preajma ei, ca să se vadă că au fost şi ei şi ea acolo.

Astăzi cotidianul italian La Repubblica deschide pagina de cinema cu un titlu incendiar: „Clooney accusa”, amintindu-ne că sîntem totuşi în ţara Caracatiţei, unde se poartă încă titlurile excitante, de film marca Sergiu Nicolaescu. Deschiderea de aseară a fost un triumf, „King George”, cum a fost numit azi de suplimentul festivalier editat de Variety, a apărut pe la 7 cu iahtul în spate la Casino, cu prietena lui de-o viaţă Cindy Crawford.

A început Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, ediţia 68, şi eu sînt aici, în oraş şi la festival, pentru prima oară. De fapt, la festival sînt mai puţin, pentru că voi mai rămîne doar patru zile. Anul ăsta filmele nu sînt doar în sălile de la Lido, ci şi în trei cinematografe din Veneţia, dintre care unul în aer liber, Arena din Campo San Polo, destinate exclusiv publicului.

Capodoperele horror au fiecare felul lor de a te terifia. Unele reuşesc pentru că sînt lente, altele pentru că sînt revoltătoare, insinuante, violente, amînate, extreme, pentru că te previn fără să te poată opri sau pentru că nu te previn destul sau deloc. Cinema-ul horror e cel mai inovator şi posedă trucurile cele mai sclipitoare.