Reguli japoneze

Publicat în Dilema Veche nr. 493 din 25-31 iulie 2013
Reguli japoneze jpeg

Politeţea

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti. Prima şi cea mai importantă regulă e punctualitatea. Dar punctualitatea nu înseamnă să ajungi la ora stabilită: înseamnă să ajungi cu cel puţin zece minute înainte. La fix înseamnă că ai întîrziat deja lamentabil. Prezenţa de 100% la cursuri e o regulă implicită.

În Japonia nu se mănîncă pe stradă. Dacă strănuţi, de bun-simţ e să-ţi ceri scuze. Gestul dizgraţios de a-ţi sufla nasul e impardonabil, din cauza catastrofei sonore care îl însoţeşte. Fă bine şi tamponează-l uşor, trăgîndu-l discret. Burduşeşte-ţi geamantanul cu deodorante din România, dacă nu vrei să umbli ca un sconcs fezandat pe străzile Tokio-ului. Şi, mai presus de orice, fii politicos. Dar politeţea japoneză nu e deloc o chestie la îndemînă. Trebuie să ştii să fii suficient de politicos, fără să fii prea politicos, pentru că exagerarea poate fi resimţită ca o bătaie de joc. Uneori se cade să fii familiar, de-a dreptul direct. Trebuie să fii pe fază, să simţi momentul. Lucrurile astea şi un set de formule standard sînt bagajul elementar pe care trebuie să-l iei la tine.

Dar aveam să aflu că toate astea abia zgîrie suprafaţa edificiului de reguli japoneze, pe cît de transparente, pe atît de impenetrabile. Oricum o dai, la o adică, poţi ieşi prost. În seara de dinaintea zborului, am citit Splendoare şi cutremur a lui Amélie Nothomb, un veritabil manual al ororilor rafinate. Am zburat marcată de pasajul despre exigenţele vieţii de femeie, în special chestia cu mersul la toaletă. Pe scurt, femeile japoneze erau nevoite să tragă continuu apa, pentru ca nici un zgomot al corpului lor să nu răzbată prin pereţii toaletei. Ajunsă la facultate, în primele zile am descoperit şi eu toaletele eletronice, cu braţul lor plin de butoane, prevăzute cu multiple jeturi, sunete, opţiuni de a te spăla la fund şi usca, şi cu terifianta opţiune „Zgomotul apei trase“. Terifiantă pentru mine – în prima zi de cursuri, am încercat-o şi m-am inhibat groaznic. Am încercat, apoi, în fiecare pauză, fără rezultat. A trebuit să treacă cursurile, să plec acasă şi, singură în tot apartamentul, într-o linişte desăvîrşită, să mă conving că mai pot să fac pipi. După cîteva luni, însă, eram ca peştele în apă şi trebuie să recunosc că nu există toalete mai plăcute decît cele japoneze.

Taifunul

Într-un fel subliminal, eram terorizaţi de reguli. Aveam senzaţia că dormim întotdeauna cu cîţiva muşchi încordaţi. Şi asta se adauga, în primele luni, la imposibilitatea de a mă exprima dincolo de cîteva expresii firave, pe care mă puteam baza cu chiu, cu vai. E atît de straniu să fii prizonier în capul tău, sufocat de idei care nu se pot exprima, în timp ce muşchii stau mereu în poziţie de drepţi. Primul efect notabil: episodul cu taifunul. Cam la două săptămîni după venirea la Tokio, aveam primul nostru interviu de conversaţie în limba japoneză. În ziua precedentă, merg la şcoală cu bicicleta şi aflu că a doua zi vine taifunul şi că bicicletele sînt interzise. Asta ca să nu îţi iei zborul, cu bicicletă cu tot. Seara, o colegă care era deja de şase luni acolo, vine la mine să ne sfătuim. Pe site-ul universităţii era pus un anunţ criptic. Suna cam aşa: „Mîine, dacă taifunul se produce în intervalul orar 06,00 – 09,30, se suspendă primele ore de cursuri, ţinîndu-se cursurile de la ora 12,00. Dacă taifunul are loc în intervalul orar 10,00 – 13,00, cursurile se suspendă pentru întreaga zi.“ A doua zi, m-am trezit la prima geană, ascultînd înfrigurată vîntul. M-am uitat la ştiri. Trenurile şi metrourile fuseseră suspendate, oraşul era paralizat. Dar totul se întîmplase la primele ore ale dimineţii; pe la 6, taifunul practic trecuse. Interviul meu era la ora 14,00, aşa că, la 13,20, pornesc val-vîrtej pe jos, ţinînd piept vîntului, cu părul vîlvoi, spre facultate. Pe drum, primesc un telefon: interviul se suspendase, Noguchi Sensei nu putea veni din cauza taifunului. Zic: „Nici o problemă“, dar Noriko-san, secretara, cu urechile ciulite la vîjîitul din telefon, mă întreabă dacă sînt deja pe drum. Recunosc că da şi atunci lucrurile se răstoarnă, cea chemată de urgenţă e Noguchi Sensei, care se precipită, vine cu maşina şi trebuie să-şi ceară scuze că a întîrziat. Era la mintea cocoşului, de fapt, că trebuia să stau acasă – trenurile nu circulau în Tokio, deci profesorii nu aveau cum să vină –, dar eu locuiam aproape şi anunţul de pe site mă bîntuise toată noaptea. Devenise o cruciadă personală, cine mai avusese vreme să se gîndească la trenuri? Am rămas cu sentimentul că am dat-o în bară profund şi încîlcit, deşi, oficial, făcusem o treabă cum nu se poate mai bună.

Străinii

Dar abia după şapte luni a început treptat să mă străfulgere revelaţia, să înţeleg realitatea de care nu-mi vorbise niciodată nimeni şi care avea să mă ducă spre libertate: eram străini, lumea se aştepta de la noi să nu înţelegem nimic. De fapt, japonezii se apărau ei înşişi de noi, prefăcîndu-se adesea că nu înţeleg o iotă din ce vorbim – asta am păţit cînd am vrut să trimit un fax în România, de la un 7-Eleven. Funcţionarul se uita ingenuu la mine şi-mi repeta: „Nu înţeleg.“ Habar n-avea cum să trimită faxul în România, dar prefera să se prefacă că eu vorbesc engleză. Sau poate română. Am priceput, pînă la urmă, că şi noi putem face la fel. Veneam într-o duminică de la cursul de dans tradiţional, cu o amică coreeancă. În Takadanobaba, staţia de lîngă noi, se vindea cel mai bun onigiri din zonă. Eram lihnite de foame şi mai aveam vreo şapte minute de mers pe jos pînă acasă. Nu mai puteam, am mîncat pe drum. Ea a înghiţit în sec şi a răbdat. Amîndouă eram gaijine, numai că eu arătam ca o străină, pe cînd ea, deşi era, arăta ca o japoneză. Am savurat fiecare îmbucătură şi gustul dulce al triumfului de-a fi un alien adevărat la Tokio. De fapt, efectul neaşteptat al şederii la Tokio a fost cel de a redescoperi, încet-încet, Bucureştiul, prin comparaţie. Nu voiam să se termine prea repede aventura mea japoneză, dar începusem să mă gîndesc cu tot mai multă recunoştinţă la străzile murdare, la Salvările cu şoferi nebuni, dar care, la o adică, chiar ar putea să-ţi salveze viaţa. În Japonia, Salvările merg cam cu 30 la oră şi opresc la fiecare stop, rugînd respectuos lumea să se dea la o parte şi mulţumind pe îndelete tuturor pentru înţelegere. La noi, măcar cînd lupţi cu moartea, cineva are bunul-simţ să facă nişte depăşiri nebuneşti pentru sufletul tău.

Tokio mă educa şi făcea din mine o persoană cu purtări alese. Dar fondul meu de român transforma totul, încet-încet, într-un joc dublu. Însă abia la final aveam să aflăm că micile noastre şmecherii erau o iluzie. Anya, colega noastră rusoaică, a încurcat aeroporturile şi a pierdut zborul de întoarcere. S-a întors la cămin fără nici un ban, unde mama noastră, Yayama-san, a privit-o speriată şi a informat-o sec că „e ilegal“ să mai stea o noapte acolo. Anya avea dreptul să mai stea o lună la Tokio, alesese ea să plece mai repede. Dar predase camera – care avea să se ocupe abia peste o lună şi jumătate. Era fiica ploii. Am simţit, mai tare ca niciodată, strînsoarea de gheaţă a regulilor: pe lîngă că arată ca o dimensiune paralelă, lumea se termină în Japonia acolo unde se termină legea. Ai păşit cu vîrful dincolo de graniţa ei protectoare şi eşti singur, pe cont propriu, în vid. Salvarea Anyei a fost Noriko-san, pe care Yayama-san nici nu voia iniţial să o sune de pe telefonul căminului (Anya pierduse acest drept). Noriko-san lucra de ani buni cu studenţi străini şi a reprimit-o imediat pe Anya.

La două luni de la întoarcere, veneam de la Iaşi cu doi prieteni, cu trenul. Amîndoi erau fumători. S-au rugat de chelnerul de la vagonul-restaurant să-i lase să fumeze pe undeva prin tren. În schimbul unei sume modice, ne-a înghesuit în bucătăria lui.

E adevărat că, la noi, nici o lege nu stă în picioare şi că eşti practic singur pe lume, din ziua în care te-ai născut. Dar e la fel de adevărat că acolo unde se termină legea, începe tocmeala – o lume se termină, intri în alta, şi-apoi în alta, tot mai permisive, tot mai creative. Nu te apără nimeni, dar măcar ai mereu companie şi nu te paşte pericolul vidului.

Laura Popescu este jurnalistă şi traducătoare.

Foto: L. Muntean

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.