Jocurile Foamei

Publicat în Dilema Veche nr. 427 din 19 - 25 aprilie 2012
Jocurile Foamei jpeg

The Hunger Games e fenomenul literar al momentului. Autoarea Suzanne Collins vine din televiziune, a fost nominalizată la mai multe premii Emmy pentru seriale pentru copii şi este autoarea unei serii de volume multipremiate apărute în anii 2000: The Underland Chronicles.

Cu Hunger Games revine la suprafaţa pămîntului şi în lumea pe care o ştie cel mai bine, cea a televiziunii. Ecranizarea de Gary Ross – regizorul lui Big (1988), Pleasantville (1998) şi Seabiscuit (2003) – o are în rol principal pe Jennifer Lawrence, figura nouă de la Hollywood care iese cel mai tare în relief. E obişnuit într-o franciză care se află la început de drum ca producătorii să caute feţe noi, să lanseze odată cu noua franciză şi figuri care vor deveni „de casă“. S-a întîmplat cu Lord of the Rings care a lansat cariera lui Elijah Wood sau cu Transformers care a promovat chipul asimetric al lui Shia LaBeouf şi a făcut din Megan Fox o megastarletă. Se întîmplă mereu de la Star Wars încoace. Relaţia dintre Jennifer Lawrence şi Hunger Games e în acest context una aparte.

Într-un viitor distopic, Statele Unite s-au transformat în naţiunea Panem condusă de Capitoliu căruia i se subordonează 12 districte. Iniţial au fost 13, însă al 13-lea district a avut nefericita idee să se revolte împotriva Capitoliului şi a fost şters de pe faţa pămîntului. Pentru a păstra viu exemplul revoltei şi consecinţele ei, casta conducătoare a Panemului organizează în fiecare an un reality show în care doi tribuţi din fiecare district, aleşi din rîndul populaţiei cu vîrste între 12 şi 18 ani, trebuie să lupte pînă la moarte într-o arenă împădurită. Nu poate exista decît un învingător şi premiul cel mare e o viaţă luxoasă – rentă viajeră şi statut social în capitală. Katniss Everdeen (Lawrence), sora ei Primrose şi mama ei trăiesc în al 12-lea district. Tatăl a murit, mama e o prezenţă pasivă în viaţa fiicelor, cam ca mama din Winter’s Bone. Katniss e o supravieţuitoare – vînează, a atins perfecţiunea în tragerea cu arcul şi e hotărîtă să o apere pe sora ei mai mică, cu orice preţ. În fiecare an sînt traşi la sorţi cei doi tribuţi pentru Jocurile Foamei, iar cînd Primrose, care la 12 ani este selectată pentru prima oară, este aleasă tribut, Katniss se oferă să îi ia locul. Ea şi băiatul de măcelar Peeta Mellark (Josh Hutcherson) sînt cei doi tribuţi care vor lupta pînă la moarte în arenă. Sînt duşi la Capitoliu cu un tren luxos de superviteză, hrăniţi cu delicatese, li se alocă un ofiţer de imagine şi o armată de cosmeticieni. Stilistul de serviciu al reprezentanţilor districtului 12 este Lenny Kravitz, cu voce blîndă şi pleoape date cu auriu, care le creează costume de foc ce îi scot în evidenţă în timpul paradei aleşilor în carele lor alegorice. Stanley Tucci este prezentatorul flamboiant al show-ului, Wes Bentley e Seneca Crane, regizorul.

Lumea din districte e filmată cu camera din mînă, într-un realism cenuşiu, culoarea şi maniera aminteşte de Dogma 95. Capitoliul, de inspiraţie romană, e o frescă în culori intense a decadenţei, cu forme exotice şi veşminte transgresive. În cele mai bune momente ale ei aproape că evocă iconografia din Al cincilea element, fără însă să fie în stare să pulseze aceeaşi viaţă. Dar cînd jocurile foamei încep, într-o arenă artificială, manipulată de IT-şti pe nişte computere à la Minority Report, scenariştii încetează să mai fie preocupaţi să confecţioneze cauzalităţi şi detalii. Filmul devine o cursă pură, entertainment gros şi dezgolit, violenţă şi adrenalină.

Jocurile foamei e un thriller SF şi, ca orice parabolă, are proprietatea ca cel care îl priveşte să poată găsi în el exact ce caută. Ca orice distopie, prezintă un viitor în care regăsim prezentul. Oferă o imagine eficientă a publicului care se îmbuibă cu fast-food şi reality show-uri. Dar percepţia rămîne destul de teoretică; pentru a-ţi deschide ochii asupra unei realităţi, un film trebuie să te fure, să-ţi răpească cu totul conştiinţa şi să opereze asupra ta o metamorfoză. Pe cînd Hunger Games e străbătut de autosuficienţă şi de lene. Foamea protagoniştilor ar trebui să fie palpabilă, din păcate rămîne abstractă. Lipsesc senzaţiile viscerale, şi nu mă refer aici la spintecări, ci la ghiorăituri de maţe atît de dureroase, încît să îţi arunce conştiinţa în haos. Nu e suficientă tensiune între manipularea digitală a parcursului sîngeros (filmul, apropo, nu explică niciunde cum sînt creaţi printr-un simplu gest pe un ecran 3D monştri atavici care în minutul următor se reped să sfîşie concurenţii) şi consecinţele lui existenţiale. Involuntar, devine o parabolă a CGI-ului facil care a înlocuit creativitatea. Spectaculară e doar foamea de entertainment. E evidentă paralela cu pîinea şi circul roman şi televiziunea devenită noul opiu al mulţimilor. Numai că mulţimea înfometată rămîne invizibilă, filmul nu se preocupă de ea. Comentariul social, pe care orice distopie trebuie să îl conţină, nu există decît într-o foarte mică măsură şi o singură dată vedem reacţia districtelor oprimate. Lumea care suferă pe pielea ei jocurile foamei e absentă, abulică. Alegerea lui Jennifer Lawrence a fost poate tocmai pentru a umple golurile scenariului.

Jennifer Lawrence e remarcabilă în Hunger Games, prezenţa ei face ca filmul să pară mult mai mare decît e. Donald Sutherland, eminenţa cenuşie din vîrful Capitoliului, vorbeşte despre modul în care un show aspiraţional dozează speranţa: îţi oferă doar atît cît să urmăreşti cu sufletul la gură, şi exact atît cît să nu simţi nevoia să acţionezi. Speranţa de la televiziune e anestezia disperării. Însă poate un film să atace realitatea perturbatoare a entertainment-ului, cînd el însuşi nu e altceva decît o franciză pusă pe făcut bani? Cu alte cuvinte, vom merge la partea a doua din Hunger Games pentru consideraţii profunde sau pentru doza necesară de pîine şi circ?

Laura Popescu este traducătoare şi critic de film.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.