"Am învăţat meserie în timp accelerat, de unde s-a nimerit"

- interviu cu Iulian COMANESCU -

Imediat după Revoluţie, cînd cererea de presă scrisă a crescut exorbitant, deoarece redacţiile puţinelor cotidiene şi reviste aveau un număr mic de angajaţi, s-a ivit marea oportunitate pentru mulţi studenţi sau absolvenţi de facultate să lucreze în presă. Se angajau oameni pe bandă rulantă. Credeţi că în această „fugă“ s-au ratat paşi esenţiali pentru a avea azi, la mai bine de 20 de ani, o presă puternică şi cu adevărat profesionistă?

Am făcut şi eu parte din generaţia care s-a apucat de presă imediat după 1989 şi, la ce-mi amintesc, nu prea ştiu cum s-ar fi putut face alţi paşi. Să scoatem de nicăieri profesori de jurnalism şi mentori practicieni? Nu cred. E drept, după 20 de ani, performanţele generaţiei mele n-arată deloc bine, am fost primul care să pun această problemă pe blogul meu, Comanescu.ro. Dar dacă ar fi să o iau de la capăt, nu ştiu ce-aş putea face mai bine. Probabil că nici alţii din generaţia mea. Am învăţat meserie în ritm accelerat, de unde s-a nimerit (genurile de presă, dintr-un manual verde de la „Ştefan Gheorghiu“, parţial foarte bine făcut), ne-am încăierat cu corectura care schimba „muşti de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul“ în „muşte de-o zi pe-o lume mică ce se măsoară cu cotul“ şi cam asta a fost. Ulterior, cînd generaţia formată înainte de 1989 – Nistorescu, Roşca Stănescu, Popescu etc. – s-a dat la o parte, s-a creat un fel de vid de putere, fiindcă la funcţiile de decizie au avut acces oameni formaţi în umbra celor de mai sus. Şi cu calităţi mai degrabă de secunzi de navă. Cam pe-atunci lucrurile au început să se încurce serios, dar la problema resurse umane şi generaţia 40+ se adaugă multe altele, gen criza economică, investiţiile lui Patriciu şi Vîntu, care au creat hipercompetiţie, presiunea fără precedent a politicului.

În ce măsură jurnalismul a trebuit să fie reinventat după Revoluţia din 1989?

Cînd m-am apucat să scriu de meserie, articolele se numeau „materiale“ şi nu se diferenţiau în ştiri, comentarii sau reportaje. Se băteau la maşină, la două rînduri, şi se tipăreau pe plumb. Schimbarea a fost una radicală şi noi am participat la ea, am văzut zincul înlocuit de poza de calculator şi tiparul color apărînd sub ochii noştri, mai întîi pe calc şi apoi direct în calculator. Tentaţia să spui că a trebuit să fie inventat tot, dar tot, e foarte mare. Totuşi, îmi amintesc de Nicolae Cristache, Victor Niţă, Petre Stoica, Dan Mucenic: oameni care în 1990 s-au trezit că au jurnalismul în sînge, pur şi simplu, ca pe o intuiţie sau maladie de sistem şi ne-au transmis şi nouă ce s-au priceput. Pe lîngă aceştia, au mai existat, desigur, şi Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu şi mulţi alţii, cu care nu am lucrat direct la începuturi. Deci, da, jurnalismul a trebuit reinventat total, cu excepţia faptului că e un soi de atitudine şi metodă imuabilă, care nu se va schimba nici cînd vom scrie cu filamente de atomi pe ecrane invizibile, de grosimea unei molecule – şi cu atît mai puţin pe Internet, TV sau mobil.

Dacă ar fi să ne referim la o istorie a jurnalismului în democraţie, care ar fi reperele la care ne raportăm? Cine a scris istoria jurnalismului din România postcomunistă şi care ar fi mentorii unui tînăr jurnalist de azi?

Eu periodizez politic presa românească. 1992 a fost anul primelor alegeri libere, dar şi al apariţiei Evenimentului zilei, al unui prim val de presă comercială, îndreptată către vînzări. 1996, victoria Convenţiei, a fost PRO TV, dar şi, mai puţin vizibil, naşterea pieţei revistelor de femei, a doua cea mai importantă din presa scrisă din România, prin Avantaje. 2000-2001 a fost începutul tabloidizării prin Libertatea şi, pe de altă parte, pierderea de relevanţă a PRO TV-ului, iar 2004-2005 a marcat începutul euforiei investiţionale a proprietarilor români, care s-a transformat în degringoladă de prin 2008-2009, din motive de criză, dar şi de modificare a spectrului politic. 2012 pare a însemna o nouă schimbare, cu toate aceste televiziuni politice care apar la rînd. Ce se va alege vom vedea după 2013, cînd scăpăm şi de europarlamentare, şi de prezidenţiale. Din punctul meu de vedere, istoria mass-media au scris-o în primul rînd Ion Cristoiu, Adrian Sîrbu şi grupurile media străine care au adus în România glossy-ul de femei. S-ar mai adăuga, poate – deşi sînt subiectiv, am lucrat cu el –, Ioan Mărgărit cu HotNews.ro, fiindcă a transformat conţinutul de Internet într-un lucru serios. Şi Valeriu Lazarov, care a creat standarde autohtone în materie de divertisment, pe toate posturile, dar mai ales pe Antena 1. Cred, în plus, că Florin Călinescu – dar iarăşi, am lucrat cu el – a atins în anii ’90 un nivel de notorietate şi iubire nemaiîntîlnit, fiindcă la noi nu există vedete iubite. Te uiţi la clovnii de pe TV ca la nişte insecte.

Care ar fi mentorii unui tînăr jurnalist?

Din ce-am vorbit cu Vlad Ursulean, tînărul care a explodat în ianuarie, cînd cu Piaţa Universităţii, pe propriul blog, modelele sînt acolo unde nu te-ai aştepta: prin redacţiile bucureştene. Sînt meseriaşi care n-au făcut nici pactul cu politicul, nici pe cel cu televiziunile şi îşi văd de treabă, în umbră. Şi creează rarele bijuterii care mai apar, din cînd în cînd, în presă.

Presa scrisă din România ar mai putea contrabalansa, prin rigoare, posturile comerciale de televiziune, multe (majoritatea) tabloidizate?

Tocmai că presa, în accepţiunea aşa-zis riguroasă, maimuţăreşte televiziunile. Ziarele cu pretenţii de seriozitate scriu azi ce s-a văzut ieri la televiziunile de ştiri. Investigaţiile sînt foarte rare, comentariile nealiniate şi pertinente – la fel. De fapt, mass-media, în ansamblul ei, e undeva după politic, pe lanţul trofic, la cheremul anunţurilor referitoare la conferinţe de presă sau ale „ieşirilor“ politicianului cutare pe holul Parlamentului. Nu mai mergem noi spre ştire, ci aşteptăm ca ea să vină la noi. Dincolo de lene, doar n-am vrea să dăm peste ceva care să ne supere şeful, nu? Sau pe finanţator, care e tot mai des personaj politic.

Există deci un strat, aşa-zis quality, al televiziunilor şi ziarelor politice. Şi mai e al doilea – cel al tabloidelor, care se regăsesc în televiziunile comerciale. La acestea din urmă, surprinzător, stăm ceva mai bine. Cele trei tabloide vizibile ale României generează adesea subiecte pentru TV, chiar dacă le şi preiau pe cele de la TV. Au conţinut exclusiv, care nu se găseşte nici la conferinţele de presă, nici pe Mediafax şi nici în ţiplele cu „servite“ pe care le furnizează tot felul de instituţii şi oameni. Ştiţi vorba aceea – „a intrat în posesia unei înregistrări“. În prezent spre viitor, ca să zic aşa, vedem cum televiziunile politice se înmulţesc, fiindcă au un potenţial de audienţă mai mare decît printul sau Internetul, iar presa politică se pauperizează. Iar în zona tabloidă, avem, curios, un alt simptom de limpezire, prin marile show-uri pe care PRO TV şi Antena 1 (şi parţial şi Kanal D) au cheltuit bani buni. E vorba de programe neintelectuale, dar curate şi aspiraţionale, care cultivă ideea că o vedetă se poate naşte oricînd şi oriunde.

Cum s-ar putea explica tabloidizarea, atît de hulită şi de dorită, în aceeaşi măsură?

La eternul „publicul vrea numai gunoi“ nu pot adăuga, pro domo, decît faptul că publicul din România nici nu a fost hrănit, multă vreme, cu altceva decît cu gunoi. Sigur că nu există investitor care să aibă curajul de a miza în România pe un mare brand media independent, în momentul de faţă. Şi grupurile străine care au intrat au făcut-o cu fereală, prin zone gen reviste-televizuni comerciale ca PRO TV-ul, sau încercînd marea cu degetul, precum Bertelsmann sau WAZ, care au renunţat.

Este „ratingul“ un ţap ispăşitor pentru lipsa de profesionalism?

Poate că este invocat ca atare, dar el, ratingul, nu există. Dacă nu vorbim de excepţii gen Românii au talent, totul e, în România, sub 10 puncte. Vedem cum se încaieră pe bloguri şi în comunicate de PR televiziuni şi realizatori ale căror victorii înseamnă două puncte. Adică sub 300 de mii de oameni care-i privesc. Din fericire, PRO şi Antena au început să investească serios în formate străine, iar asta va imprima o dinamică pieţei. Mai avem Vocea României şi MasterChef la PRO TV şi X Factor, Te cunosc de undeva şi So You Think You Can Dance la Antenă. Se vede că avem un trend din faptul că şi Kanal D aspiră la liga mare, în ultimul timp, cu Vrei să fii milionar, la care se adaugă un format mai mic, dar cu şanse, numit Bridalplasty, sub numele de Mireasă 90-60-90. Toate acestea nu sînt jurnalism serios, dar se opun emisiunilor-burlan cu un moderator care aduce în platou diferite personaje vulgare, ca să umple spaţiul. Dacă lucrurile merg bine, în zona quality/politică vom avea o extincţie după campanie, vor dispărea multe dintre lucrurile create din motive electorale, după care ar putea apărea unu-două-trei lucruri valide, nu neapărat de hîrtie, dar obligatoriu cu o componentă digitală puternică. E un proces care va dura poate cîţiva ani. 

a consemnat Stela GIURGEANU