Are balta peşte

Publicat în Dilema Veche nr. 427 din 19 - 25 aprilie 2012
Are balta peşte jpeg

Pînă la 18 ani am crescut cu peşte.

Bunicii mei au trăit pe un ponton care a bătut Dunărea în sus şi-n jos. Au crescut cu peşte, în lipsă de altceva. Aveau fosfor în sînge, de la cît peşte au mîncat.

La pensionare au primit un apartament în Tulcea. Am locuit împreună cu ei şi cu o mătuşă care lucra la abator. Controlul era strict, dar reuşea din cînd în cînd să sustragă cîte o fleică. Carnea era delicatesă rară în familie. Mai norocoasă era cealaltă mătuşă, care lucra la Întreprinderea de pescuit oceanic. Aveam congelatorul plin de merluciu şi cămara plină de conserve. Tatăl meu s-a mutat din Tulcea în Sulina, unde peştele – de mare şi de Dunăre – şi icrele erau valută forte. Regulat, trimitea acasă genţi burduşite de peşte şi de borcănele cu icre. Cred că, pe întuneric, casa noastră era fosforescentă. Am trăit în miros de crap. Chiuveta de la bucătărie mirosea a ştiucă. Cada mirosea a raci. Covorul din bucătărie era îmbibat de prăjeală de somn. Holul blocului duhnea a saramură de biban, scrumbie afumată, scordolea, şalău la cuptor şi mujdei. Uneori găseam în ciorapii flauşaţi solzi uscaţi de caras sau oase de peşte. Ceauşescu mirosea a peşte, pentru că pungile trimise din Sulina veneau învelite în straturi generoase de Scînteia cu pozele lui, umede de la dezgheţ. Vacanţele mele din Deltă au avut miros de peşte. La fel şi Paştele, şi Crăciunul – pentru că puneam peşte şi-n chiftele, şi-n sarmale. Plocoanele pe care le duceam în epocă ar fi trebuit să miroasă a tutun, pentru că erau transportate în pungi lucioase inscripţionate cu Kent şi Marlboro, dar înăuntru era tot peşte – nu degeaba le spuneam peşcheşuri.

Pînă la 18 ani am mîncat peşte din necesitate, dimineaţa, la prînz şi seara, cît pentru tot restul vieţii. Singurele bucurii erau cele, rare, cînd aveam parte de sturion, acea miraculoasă specie de peşte care nu miroase a peşte, ci a porc – sau cel puţin aşa o percepeam eu pe-atunci. Nu am făcut foame cu adevărat decît atunci cînd mergeam în vreo tabără şi cheltuiam toţi banii de buzunar pentru a ieşi ilicit la un restaurant unde îmi comandam, fără regrete, o friptură extravagantă.

După Revoluţie, am plecat la Bucureşti la facultate. Probabil că dacă s-ar fi terminat lucrul la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Capitala ar fi fost deja sătulă de peşte, ca mine. Aşa însă, peştele a devenit valuta mea forte. În studenţie, am hrănit un întreg palier din cămin cu peşte prăjit, icre cu ceapă şi cu conservele pe care le depozitam sub pat. Am trecut examene la materii dureroase, ba chiar am avut şi bursă, graţie pungilor cu peşte proaspăt primite de acasă şi pasate profesorilor. Chiar şi de armată am scăpat cu cîteva kile de peşte. Rudele din Bucureşti, la care mai stăteam din cînd în cînd, aveau şi ele partea lor din generoasele pachete trimise ba cu trenul, ba cu autocarul. În primii mei ani de lucru într-o redacţie bucureşteană construită pe model occidental, petrecerile pe care le dădeam de ziua mea aveau un iz puternic de cherhana, imun la aerisirile ulterioare. De prisos, cred, să mai menţionez că în tot acest timp nu am mai mîncat decît rareori peşte. Foamea mea găsise deja alte debuşeuri. Întotdeauna însă mi-a răsunat în minte vorba bunicului meu, care mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa, cînd cu greu puteam avea altceva pe masă: cîtă vreme are balta peşte, n-o să murim de foame.

Acum cîţiva ani am reînceput să mănînc peşte, la restaurant, şi i-am simţit cu adevărat gustul. Un gust pe care nu l-a avut niciodată pentru mine, pentru că rolul lui a fost, pînă atunci, altul. Astăzi, balta nu mai are peşte, dovadă şi rarele ocazii cînd mai primesc astfel de pacheţele de acasă. Mă bucur de ele cum nu m-am bucurat niciodată cînd le aveam sau le primeam în cantităţi industriale. Pentru prima oară a început să-mi placă peştele. 

Mihai Chirilov este critic de film. 

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.