O ţară fără bătrîni
În 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Am făcut paşii necesari, poate nu atît de impecabil pe cît ar fi trebuit, am semnat acorduri, poate mai mult din vîrful pixului, decît din conştiinţa respectării acestora, şi am acceptat condiţii. Poate mai mult la nivel de discurs. Una peste alta, sîntem, de ani buni, o ţară europeană. Standardele vieţii noastre sînt, teoretic, egale cu cele ale nemţilor, englezilor sau francezilor. Practic, lucrurile nu stau chiar aşa. Practic, simularea acestor standarde n-a făcut decît să întreţină şi să măture sub covor inconvenienţele unei realităţi cumplite: în 2012, pensionarii din România trăiesc la pragul subzistenţei. Iar pentru că acest adevăr ar ridica semne de întrebare asupra statutului nostru de ţară europeană, nimeni nu vorbeşte de el. Ajutorul din partea Statului e înfrînat de continua lipsă de fonduri pentru o problemă ce teoretic n-ar trebui să existe; fondurile europene sînt alocate doar pentru genul de programe sociale adresate vîrstnicilor din ţările europene: recreere şi educaţia non-formală. În acest peisaj convenţional şi european, bătrînii noştri cu pensii mizere îşi duc viaţa între patru pereţi, la televizor, luxul suprem fiind, pentru majoritatea, o masă bună de sărbători.
Cantina Socială
Undeva, pe strada Năsăud, la trei staţii de tramvai 32 de la Unirii înspre Piaţa Chirigiu, se află cantina socială a Asociaţiei „Sf. Stelian“. O cantină, aveam să aflu, construită practic de la zero, pe un teren pus la dispoziţie de Primăria sectorului 5. Cu 15 ani în urmă, proiectul de cantină socială era de fapt un program de „bucătărie mobilă“, prin care se oferea hrană caldă copiilor străzii, familiilor sărace şi bătrînilor.
Dora Marinescu, coordonator de proiecte, îmi povesteşte că, din păcate, începînd de anul acesta, pentru programul cantinei destinat vîrstnicilor, un program demarat din 1999, sub finanţarea Ministerului Muncii şi Asociaţiei United Way, nu va mai exista nici un fel de finanţare specifică. „Dacă pînă acum le puteam oferi lunar pachete cu alimente, de anul acesta nu mai avem sponsori. I-am trecut totuşi pe beneficiari în programul de cantină socială, astfel încît să le mai putem oferi o masă caldă, însă acele pachete cu strictul necesar, cu ulei, zahăr, unt, cîte un pui sau ouă, pachete la care beneficiarii noştri ţineau foarte mult pentru că îşi puteau găti singuri, nu ni le mai putem permite.“
De unde ar trebui să vină fondurile? Primărie, Minister, fonduri europene? Rînd pe rînd, propunerile mi se infirmă prin realitatea politică. În ceea ce priveşte „Statul“, Irina Drăgoi, preşedinta Asociaţiei „Sf. Stelian“, declară că „nu dă bine pentru Statul Român să ofere o cît de mică subvenţie pentru hrană. Sîntem în UE, problema hranei nici nu se pune, deşi acesta e tristul adevăr. Aşa că, de doi ani nu se mai alocă fonduri pentru hrană. Pentru copii se fac zeci de programe, se primesc zeci de fonduri, dar nu şi pentru seniori. În România bătrînii nu sînt rentabili“.
Otilia Geablete, educatoare şi coordonator de proiect, îmi detaliază viziunea europeană asupra îmbătrînirii. „Dacă pentru copii există încă multe fonduri dinspre UE, în cazul bătrînilor fondurile sînt destinate programelor care vizează «îmbătrînirea activă» sau «utilizarea calculatorului». Toate astea sînt valabile în ţările vest-europene. Dar nu pentru bătrînii noştri. Cum să iei un bătrîn care tremură de frig şi foame într-o garsonieră nenorocită din Ferentari, să-i spui: «Hai să te învăţ Word-ul şi Mess-ul ca să comunici cu un alt bătrîn care tremură de frig şi foame în altă garsonieră nenorocită?». La noi aceasta e o problemă tabu. Una dintre condiţiile pentru ca România să intre în UE a fost ca să fie atinse anumite standarde sociale. Deci nu mai putem da înapoi să spunem că încă avem copii pe stradă sau că bătrînii noştri n-au bani de mîncare. Şi cum fondurile europene nu pot fi folosite în alt scop, destinaţia lor fiind una foarte precisă, cum Statul n-are fonduri pentru programe sociale destinate problemelor reale ale bătrînilor, totul rămîne pe umerii societăţii civile. Iar singura noastră speranţă rămîne la sponsori“.
Cu sponsorii e însă altă problemă. În primul rînd, oamenii nu cunosc situaţia reală a persoanelor vîrstnice şi foarte puţini se implică. „Nu găseşti voluntari, sponsori sau donatori. Toţi preferă să-i pe ajute copii“ – îmi spune Irina Drăgoi. „Pe de o parte, sponsorii nu sînt motivaţi (în cazul unui vîrstnic n-ai satisfacţia unei evoluţii, ca în cazul unui minor), pe de altă parte, te loveşti de «proceduri»: toţi vor o evaluare a asistatului social. L-ai luat, de exemplu, în luna ianuarie şi pînă în martie trebuie să reiasă că s-a petrecut o schimbare extraordinară care să motiveze, în continuare, sprijinul financiar. Puţini finanţatori îşi dau seama că simpla menţinere în viaţă, simplul fapt că îi oferi acelui bătrîn un mijloc de existenţă – acestea sînt marile schimbări.“
Bătrînii
Doamna Ştefana Mihai locuieşte singură într-un apartament din cartierul Rahova. Are 86 de ani şi a lucrat pe vremuri la un cinematograf din Bucureşti, ca plasatoare. S-a pensionat pe caz de boală iar din pensia de 421 de lei pe lună îşi achită în primul rînd întreţinerea, îşi cumpără mai apoi medicamentele şi, din ce rămîne, mîncare. Deşi nu mai rămîne nimic, iar pachetele lunare pe care le primea de la Asociaţia „Sf. Stelian“ erau mai mult decît un ajutor, erau vitale. Ştefana e fragilă, uscată, cu un zîmbet blajin, în ciuda tuturor neajunsurilor. E singură, cu multe probleme de sănătate. Povestea doamnei Maria Popeneciu este asemănătoare. Are 75 de ani, locuieşte într-o casă în zona Ferentari. A lucrat ca bibliotecară la Biblioteca „Nicolae Bălcescu“. Azi are o pensie de 180 de lei pe lună, din care se întreţine pe sine şi pe nepotul său, Alexandru. Viaţa doamnei Frăţilă – o altă beneficiară a Asociaţiei „Sf. Stelian“ – are aceeaşi poveste. Singură, într-un apartament fără curent electric, apă sau gaze, trăieşte din ajutorul social de 108 lei pe lună.
Cum ar arăta, dincolo de această realitate, viaţa lor, fără ajutorul celor de la Asociaţie? Dimineaţa, o cană cu apă fiartă, uşor răcită, în loc de ceai. Pîine, cu puţin muştar. Să dea impresia de gust. Dintr-un kilogram de cartofi se descurcă două săptămîni. Şi, apropo, v-aţi fi gîndit vreodată că din cojile de cartofi poate ieşi o supă pe cinste? Dacă e să primească o banană e sărbătoare, iar la Paşti sau de Crăciun, cînd capătă cîte un cozonac, îl degustă ca pe cea mai fină prăjitură. Şi, de fapt, aceasta este viaţa multor înscrişi pe listele de aşteptare ale Asociaţiei. „În societatea românească nu există gîndire pe termen lung“ – spune Dora Marinescu. „Faptul că tinerii de azi vor ajunge bătrînii de mîine nu se ia în calcul, iar serviciile sociale acordate unui vîrstnic sînt practic inexistente. Vorbim de un sistem care nu acordă nici cea mai mică atenţie statutului unui vîrstnic. Guvernanţii aşteaptă ca bătrînii să moară, ca să scape de ei. Ajutorul primăriilor? Da, în sensul că ne trimit oameni, dar nu şi fondurile necesare. În urmă cu cinci ani, am beneficiat de o sumă mică, 30-40 de lei de persoană pe lună. Acum nimic. La fel, Ministerul Muncii a «progresat» de la an la an, transformînd fondurile pentru «hrană» în fonduri pentru «supliment nutritiv», adică cîte un ceai sau o banană. Primesc proiecte pentru vîrstnici, însă nu mai alocă fonduri pentru hrană. Or, pentru majoritatea bătrînilor de la noi hrana e cea mai importantă pentru că mulţi au deja o casă, dar mor de foame în ea.“
Iar acesta e scopul proiectului pentru vîrstnici al Asociaţiei: prevenirea instituţionalizării şi menţinerea unei calităţi decente a vieţii. „Încercăm să-i menţinem în casă, să nu ajungă pe stradă sau într-un cămin de bătrîni – ceea ce ar costa Statul mult mai mult. Dacă Statul ne-ar finanţa pentru un asemenea proiect, toată lumea ar ieşi în cîştig.“
La „Sf. Stelian“ lucrează o mînă de oameni. Dar dorinţa şi motivaţia nu lipsesc. Lipsesc banii. „Avem capacitatea psihică să ne ocupăm de mai mulţi. Din păcate, nu ne permitem financiar. Am vrea să ne putem permite să le oferim servicii combinate: pe lîngă serviciile medicale şi sociale, să le putem oferi cantină plus acel pachet lunar. Nu vă gîndiţi la nişte sume exorbitante, dar avem nevoie de oameni care îşi permit să fie oameni. Ştiţi cum e să-ţi bată un bătrîn la uşă, cerîndu-ţi ajutorul şi să nu poţi să-i alini suferinţa? Ştiţi cum e să fii cu mîinile legate la spate de incapacitatea financiară de a-l putea ajuta?“ – m-a întrebat Irina Drăgoi, pe măsură ce interviul se apropia de final.
Bătrîna de la Ţigăneşti
La sfîrşit de weekend, la cîteva zeci de kilometri de Bucureşti, în faţa Mînăstirii de la Ţigăneşti, o bătrînă, sub un copac, vindea zambile. Din cele proaspete, din grădina ei. Privea lumea îndemnîndu-i mieros pe trecători să-i cumpere un bucheţel. Oamenii o ignoră, bătrîni cerşetori sînt peste tot, atît de mulţi încît au devenit, practic, invizibili. La răstimpuri, femeia nici nu-şi mai strigă marfa, „luaţi o zambilică“; doar cînd vede pe unul mai barosan zice cu voce hîrîită: „Dă şi lu’ maica un ban de pîine“. Bărbatul se preface că nu o aude şi trece mai departe. La un moment dat, femeia se suceşte, se învîrteşte printre maldărul de haine ce o înconjoară, şi scoate un pachet. Îl desface cu greu şi începe să muşte cu poftă. „Ce mănînci acolo, mamaie?“ Femeia se uită în sus, ochii îi lucesc brusc de bucurie – a devenit, preţ de o întrebare, vizibilă. Se grăbeşte şi răspunde, cu gura ştirbă: „Peşte, don’şoară, vrei şi matale?“. Şi-mi întinde, din puţinul ei, bucata de pîine.
Foto: Asociaţia "Sf. Stelian"
