Cum s-a transformat un medic în jurnalist

Vlad MIXICH
Publicat în Dilema Veche nr. 426 din 12-18 aprilie 2012
Cum s a transformat un medic în jurnalist jpeg

Mă ofer drept cobai. Studiu de caz. Poate că unii vor considera o impertinenţă rîndurile de mai jos sau, mai rău, povestea unui amator. Dar ştim cu toţii că originea latină a cuvîntului „amator“ trimite direct la calitatea de iubit. Şi da, recunosc cu toată fiinţa că sînt amorezat lulea de această meserie.

Nu sînt produsul unei şcoli de jurnalism româneşti. Am terminat Medicina şi chiar am practicat-o cîţiva ani, pînă ce un incident mi-a întrerupt viitoarea carieră sigură. Scriam cîte un articol pe săptămînă într-un cotidian regional, Gazeta de Sud, beneficiind de încrederea redactorului-şef care îmi permitea să-mi aleg subiectul, deşi, pentru interesul comercial al ziarului, ar fi fost mai apetisant să scriu despre boli şi pilule. Era o zi de iulie cînd, pierdut fiind într-un manual de farmacologie, un poştaş mi-a adus un plic cu antetul Ambasadei Germaniei la Bucureşti. Trimisesem un articol la concursul Deutsche Welle pentru jurnalişti tineri şi speram să cîştig premiul doi – un reportofon de care aveam nevoie. Nu-mi trecuse prin cap nici o secundă că aş putea fi cîştigătorul premiului întîi. În luna octombrie a acelui an eram deja la Bonn, intern în redacţia de limbă română a trustului de media german. Cînd am intrat întîia oară pe uşile de sticlă ale clădirii de pe malul Rinului (locul e superb), am simţit că mi s-a îndeplinit visul din copilărie.

O copilărie din care îmi amintesc încă mirosul de ziar şi urmele negre de cerneală care-mi rămîneau pe degete după ce citeam Evenimentul zilei şi România liberă. Mi-am trăit adolescenţa simultan cu „epoca de glorie“ a presei scrise româneşti, atunci cînd ziarele se tipăreau (şi se cumpărau!) în milioane de exemplare. Nu era efectul calităţii jurnalismului de atunci, ci mai degrabă dorinţa pantagruelică de informaţie şi opinie liber exprimată a românilor, firească după atîţia ani de dictatură. Folosind maşina de scris a părinţilor, la 10 ani făceam ziare pe care le vindeam apoi în bloc. Nu m-am jucat niciodată de-a doctorul, ci de-a jurnalistul.

Din perioada adolescenţei nu-mi amintesc să mă fi impresionat vreun articol de ziar. Ţin însă minte că deschideam cu plăcere Dilema, direct la pagina de reportaje. Acesta e şi motivul pentru care, mai tîrziu, cînd am trimis primul articol la un ziar naţional, acesta a fost Dilema. Şi a apărut! Nu la rubrica scrisori, ci la dosarul numărului. Pur şi simplu. Eram student încă şi asta mi-a dat încredere. Am început, cu ajutorul unui prieten, să scriu din cînd în cînd, pentru Adevărul, articole de opinie. Plata nu-mi acoperea nici măcar drumul de la Timişoara (unde eram student) la Bucureşti (unde mergeam în hidoasa Casă a Presei, să-mi ridic banii). Pînă ce, într-o zi, un redactor m-a sfătuit să-mi îndulcesc tonul critic faţă de acţiunile unui anumit partid. Era încă epoca Dumitru Tinu, iar eu eram intransigent. De atunci pînă la episodul Gazeta de Sud nu am mai scris.

Nici astăzi nu-mi dau seama dacă la Deutsche Welle am învăţat meserie sau dacă acolo mi s-a oferit un poligon de testare a intuiţiilor profesionale. Cu siguranţă am învăţat multe prin imitaţie, dar cel mai bun exerciţiu de învăţare era cititul. Cît mai mult. Ziare, reviste, romane, tratate, eseuri... Orice şi uneori fără discernămînt. Aşa am învăţat să scriu. Şi tot la Bonn am testat utilitatea unei reguli de aur: nici o zi fără să scrii. Organul jurnalistic e un muşchi care, nefolosit, se atrofiază.

Cînd am revenit în ţară, mi-am cumpărat un manual de jurnalism (nu spun numele autorului, pot spune însă editura: Polirom). Am constatat cît de inutil este şi mi-am continuat studiul prin imitaţie. Mai întîi cîţiva români: erudiţia barocă a editorialelor lui Hurezeanu, talentul de prozator din textele lui C.T. Popescu (întotdeauna mai plicticos cînd scria despre politică) şi, la categoria contraexemplu, opiniile dezlînate ale lui Ion Cristoiu. Apoi cîţiva incomparabili: americanii Tom Junod şi Susan Orlean pentru reportaj şi portrete şi Gideon Rachman, editorialistul lui Financial Times. Fiecare dintre aceştia mi-a fost, în parte, maestru.

Dar, pentru mine, întîlnirile profesionale definitorii au fost cu cîţiva colegi de generaţie. Cristian Pantazi de la HotNews, editorul cu care port acele discuţii încinse şi miezoase din care textul rezultat e întotdeauna mai bun. Cristian Lupşa de la DoR şi obsesia lui pentru rigoarea draconică a documentării. Andrei Crăciun, care continuă cu disperare să facă jurnalism la Adevărul, folosindu-şi înzestrările literare. Iar faptul că sînt apropiat ca vîrstă de reperele mele profesionale spune mai multe despre jurnalismul românesc decît tot acest articol.

Fac parte dintr-o generaţie de jurnalişti care şi-a găsit maeştrii în primul rînd în cărţi. Care a învăţat meserie din greşelile făcute direct pe teren, nu în mediul protejat al unei săli de curs. O generaţie ai cărei predecesori (Dumitru Tinu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu) s-au format la Scînteia sau Flacăra comunistă, acolo unde se făceau multe, dar nu jurnalism. Dar chiar şi un model negativ păstrează o valoare pedagogică.

Desigur, experienţa mea e atinsă de microbul subiectivităţii. Dar nu am devenit jurnalist din întîmplare şi nici împins de un entuziasm infantil. E o alegere responsabilă şi pasionată. Deşi trăim într-o ţară în care există libertate a cuvîntului, nicicînd acesta nu a fost mai epuizat precum e astăzi. Astfel că mulţi dintre noi au uitat cît de magic poate fi un cuvînt. Fie că poartă o informaţie medicală sau juridică, fie că e metaforic, atunci cînd e liber şi adevărat, orice cuvînt are forţa unei locomotive. Nu e un vis copilăresc, ci cred că e o realitate pe care o ignorăm adesea. Iar dacă viitorul îmi va demonstra că m-am înşelat, nu voi avea nici o reţinere în a deveni un medic de ţară cu multe poveşti adevărate în tolbă. Şi cu satisfacţia că a trăit un vis copilăresc, dar fascinant.

Vlad Mixich este jurnalist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.