Animale în folosul omului - interviu cu Carmen ARSENE

Cum vede organizaţia dvs. rezolvarea problemei cîinilor comunitari? O problemă mereu spinoasă: între suferinţa oamenilor – muşcaţi şi a cîinilor – eutanasiaţi?

Nicidecum nu vedem soluţia în ucidere sau încarcerare, care, oriunde s-au aplicat, s-au dovedit metode eşuate.

În conformitate cu statisticile realizate de FNPA (Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor) pe baza răspunsurilor oficiale venite din partea unor primării, timp de zece ani au fost omorîţi sute de mii de cîini şi s-au cheltuit zeci de milioane de euro din banul public. În stradă însă situaţia s-a înrăutăţit: numărul cîinilor a crescut continuu.

Un exemplu este Bucureştiul. În 2001 existau în stradă cca 70.000 de cîini, iar conform informaţiilor furnizate de ASA (Administraţia pentru Supravegherea Animalelor) Bucureşti (actuala ASPA – Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor), pînă în 2008 au fost omorîţi 144.000; alţi 50.000 au murit în stradă (accidente, boli, bătrîneţe), iar în prezent acelaşi număr de cîini se află în stradă. Un rezultat ilogic ce demonstrează eşecul metodei.

Aşadar, oricît de mulţi cîini ar fi omorîţi, situaţia va fi aceeaşi şi peste zece ani şi peste o sută de ani.

Încarcerarea este, de asemenea, o metodă care nu duce decît la agravarea fenomenului. Un mega-adăpost pentru Bucureşti, de exemplu, de 10.000 de cîini, nu ar face decît să înghită sume exorbitante din banul public, pe cînd ceilalţi 40.000 de cîini rămaşi în stradă se înmulţesc în continuare.

Cîinii comunitari reprezintă o problemă simplu rezolvabilă, dacă se vrea rezolvată.

Consideraţi că sterilizarea cîinilor este soluţia? În Bucureşti, însă, nu pare să fi dat rezultate. Organizaţiile pentru protecţia animalelor nu par să-şi fi făcut treaba pînă la capăt, ba chiar sînt acuzate că au luat bani degeaba. Cum pot fi controlate toate aceste lucruri?

Sterilizarea şi returnarea sînt unica soluţie. Conform raportului „The Success of the ABC Programme in India“ (Dr. S. Chinny Krishna), timp de o sută de ani s-au omorît în Madras (India) 25 de milioane de cîini, fără nici un rezultat. După ce în 1995 s-a implementat Programul de sterilizare şi returnare, în numai doi ani numărul de cîini a scăzut cu 30%, iar în doar un an numărul de muşcături a scăzut de şapte ori.

În România, în oraşele în care s-a aplicat Programul de sterilizare şi returnare, s-a înregistrat un succes remarcabil: în Oradea numărul cîinilor a scăzut de la 4500 la 300, în numai şase ani, iar în Lugoj, de la 2500 la 250 în trei ani (conform cu adresele Primăriilor Oradea, Lugoj).

Niciodată nu a existat un program naţional de sterilizare, ci doar unul de eutanasiere. Iar în Bucureşti nu a existat o campanie concentrată de sterilizare. Pe de altă parte, o sursă inepuizabilă de cîini comunitari o reprezintă cîinii cu stăpîn, prin abandon, astfel că situaţia nu se va rezolva niciodată dacă nu există obligativitatea de sterilizare a acestora. Program ce va trebui finanţat neapărat de la buget, pentru că oamenii fără posibilităţi financiare, pentru a nu fi amendaţi, îşi vor abandona cînii, astfel că vom risca să avem milioane de cîini în stradă.

Într-adevăr, unii cred că gestionarea cîinilor este obligaţia ONG-urilor, care „sînt plătite pentru asta“. Complet fals! ONG-urile nu au această obligaţie şi nici nu au fost vreodată plătite, legislaţia nu permite o finanţare a ONG-urilor de la buget. ONG-urile activează doar pe bani privaţi şi sînt exact cele care s-au implicat în mod real în rezolvarea problemei cîinilor comunitari (peste 200.000 de sterilizări, au în întreţinere peste o sută de adăposturi, derulează programe educaţionale etc.). Mai mult, activitatea lor este sabotată de programele ineficiente şi ilegale de ucidere, derulate de autorităţi.

Programul de sterilizare are toate atuurile: singurul dovedit a fi eficient, reducînd în patru-cinci ani populaţia canină pînă la dispariţie, moral, civilizat, recomandat de instituţiile de specialitate, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, implicînd costuri incomparabil mai scăzute decît eutanasierea sau încarcerarea.

Ce ştim despre animalele de fermă? Tindem să avem o imagine idilică asupra lor…

Nu ştim aproape nimic, dacă nu ne informăm. Sînt în afara ochilor noştri. Fermele de animale – crescute pentru lapte, ouă, blană – şi abatoarele sînt locuri fără faţă, sufocate de suferinţă, teroare, moarte, unde îşi petrec dramele miliarde de animale.

În conformitate cu datele oferite de Doris Lin, expert în ştiinţe biologice aplicate, în fiecare zi 160 de milioane de animale şi aproximativ 1 miliard de peşti şi mamifere marine sînt ucise pentru carne. Anual, aproximativ 40 de milioane de animale sînt omorîte pentru blană. Miliarde de animale suferă continuu în fermele de producere de lapte, ouă.

Vacile ţinute pentru lapte stau în locuri delimitate de gratii, înguste, doar cît să le îngrădească corpul, unde sînt înseminate artificial pentru a le menţine gestante şi deci permanent în perioada de lactaţie, alimentate continuu cu antibiotice pentru a rezista procedurilor şi condiţiilor de fermă. Viţeii sînt ucişi după doar cîteva zile de la naştere, atît pentru carne, cît şi pentru a nu mai consuma laptele de la mamele lor, pentru ca acesta să poată ajunge la oameni. Mulse permanent prin furtunuri conectate la aparate, din cauza epuizării fizice şi psihice, vacile devin „uzate“ în doar patru-cinci ani şi sînt trimise către abator.

Purceii sînt aproape necunoscuţi oamenilor, altfel decît în farfurie. Fiinţe sensibile, inteligente, mai inteligente decît cîinii, afectuoase şi extrem de ataşate de oameni, în unele ţări au devenit chiar animale de companie.

În fermele intensive, purceilor li se taie urechile, coada, li se retează dinţii, sînt castraţi, toate aceste operaţii făcîndu-se pe viu. Sînt plasaţi apoi în boxe unde, conform legislaţiei în vigoare (Ordin ANSVSA – Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară  şi pentru Siguranţa Alimentelor – 202/25.08. 2006) de la o suprafaţă de 0,15m2 cînd au 10 kg ajung să „beneficieze“ de un spaţiu de maxim 0,65m2 cînd ajung la 110 kg. Purcelele ţinute pentru înmulţire sînt închise în boxe metalice, fără nici un fel de posibilitate de a se mişca.

Durata medie de viaţă este de 14 ani, însă la cinci-şapte luni sînt înţărcaţi şi transportaţi către abatoare.

Abatorizarea animalelor e ceva la care majoritatea dintre noi preferăm să nu ne gîndim. Ne e mai comod aşa. Au animalele sentimente?

Animalele au sentimente care uneori depăşesc mult intensitatea celor ale omului, dar şi mai important este că simt durerea în aceeaşi măsură.

Majoritatea dintre noi nu cunoaştem realitatea din ferme şi abatoare, ci numai ambalajul: borcane şi casolete cu etichete poleite ori reclamele mincinoase cu văcuţe fericite ce pasc libere pe o pajişte foarte verde sau purcei jucăuşi şi găini cotcodăcind vesele. Manipulare psihologică în care ne simţim într-adevăr confortabil. „Nu vreau să ştiu, îmi face rău“ este răspunsul clasic al omului care, întorcînd spatele realităţii, crede că îşi exonerează de răspundere conştiinţa.

Abatorizarea animalelor se face adesea în altă ţară, astfel că animalele stau zile întregi ticsite în camioane, nemîncate, fără apă, fără aer. Animalele ajung la destinaţie sufocate, rănite, cu membrele fracturate, multe agonizînd peste cele deja moarte.

În culoarul prin care sînt trecute animalele pentru aplicarea loviturii finale se petrec cele mai mari drame.

Pentru a preveni tulburările psihice, obsesii, depresii, dar mai ales, şi foarte periculos, ideea că uciderea este un proces normal ce poate fi extins şi la oameni, personalul din abatoare este schimbat, cel puţin în alte ţări, la aproximativ trei-şase luni.

Ce este asomarea?

Găinile ouătoare, crescute în majoritatea lor în baterii, au la dispoziţie un spaţiu cît o coală de hîrtie A4, ciocurile sînt tăiate, ghearele – de asemenea, nu există lumină. Odată devenite ineficiente, trec în etapa finală. Asomarea, operaţia ce precede uciderea, se face în vederea pierderii cunoştinţei şi se efectuează în general prin electrocutare: păsările sînt legate de picioare, cu capul în jos, în linie, legăturile de la picioare sînt udate, iar capul păsărilor este trecut printr-o baie cu apă străbătută de curent electric.

Despre animalele de laborator nu se ştie mai nimic…

Animalele din subsolurile laboratoarelor (iepuri, maimuţe, pisici, cîini, şoricei etc.) au viaţa cea mai dramatică. Sînt mutilate cu electrozi implantaţi sau arse pe jumătate, cu muşchii striviţi, cu membre amputate ori, cel mai adesea, cu boli induse, toate efectuate pe viu. Cam 50 de milioane mor sau sînt omorîte anual în laboratoarele de experienţă.

O altă categorie despre care nu se ştie mare lucru sînt animalele crescute pentru blană. Acestea au, probabil, cea mai cruntă moarte. În general, uciderea lor se face prin electrocutare, însă 80% din blană (inclusiv de cîine şi pisică) provine din China, unde nu există nici o lege pentru animale, iar jupuirea lor se face, fără excepţie, de vii. Animalele jupuite, „stocate“ într-un colţ, agonizează unele peste altele timp de două-trei ore, pînă mor.

De ce cunoaştem atît de puţine lucruri despre animale care, pînă la urmă, ne servesc?

Interesul comercial al acestei imense industrii este de a-şi ascunde adevărata faţă atunci cînd ajunge în magazine, pentru a nu se cunoaşte realitatea din fermele de creştere intensivă a animalelor. Însă oamenii au obligaţia să se informeze şi să conştientizeze că sînt de fapt părtaşi şi responsabili de aceste drame.

Cu precădere în ultimii zece ani, au fost realizate multe documentare, ca de exemplu Earthlings, despre suferinţa animalelor în abatoare, ferme, laboratoare; filme care au evidenţiat realităţi ce au cutremurat lumea.

Animalele de fermă nu ne servesc, ci, dimpotrivă, au un impact devastator asupra planetei. Conform unui raport al Institutului Worldwatch, prezentat la summit-ul de la Copenhaga, pînă la 51% din gazele de seră responsabile de încălzirea globală rezultă din producţia de carne. Vitele sînt hrănite cu cerealele produse pe 80% dintre terenurile agricole, cereale care, dacă ar fi redirecţionate, ar putea hrăni 1 miliard de oameni suferind de malnutriţie. Mai mult, regimul carnivor nu numai că înfometează planeta, dar ne ucide şi pe noi prin bolile pe care le generează. 

Carmen Arsene este dr. în chimie, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Cercetări Nucleare, vicepreşedinte al Federaţiei Naţionale pentru Protecţia Animalelor (FNPA). 

a consemnat Iaromira Popovici