Neloială e piaţa neagră - interviu cu Sorin MINEA, preşedintele Asociaţiei Române a Cărnii

Care sînt cele mai dese practici neconcurenţiale pe care le-aţi întîlnit în mediul dumneavoastră?

Este cel banal, cel de care ne lovim în fiecare zi şi strigăm, nici nu mai ţin minte de cîţi ani, cred că de vreo 15, că este neconcurenţial. Evaziunea fiscală este o concurenţă neloială. Magazinele, pieţele, tîrgurile, atelierele, fabricile care funcţionează ilegal, pe alt tip de autorizaţie faţă de cel pe care funcţionăm noi. Este primul lucru care duce la concurenţă neloială prin neplata TVA-ului şi prin altele. Şi constituie practic cel mai complicat lucru la ora actuală, pentru noi. Mai este şi legislaţia care permite tot felul de derogări. Cel care beneficiază de derogare, din punctul nostru de vedere, face concurenţă neloială. În acelaşi timp, considerăm că această lipsă de control sau controlul făcut doar de suprafaţă reprezintă un fapt voit. Practic, se întreţine concurenţa neloială prin interese mai mult sau mai puţin meschine. Altfel spus, pentru ca cel care face control sau cel care face legislaţia să-şi poată lua şpaga pe domeniul respectiv. Dar, dacă cineva poate să vîndă mai ieftin decît mine cu 24% şi poate să funcţioneze nerespectînd legea, îmi închipui că n-o face gratuit. Au fost guverne care au încercat să spună că se reglează preţul prin piaţa neagră. E cea mai mare prostie. Piaţa neagră descurajează producţia pe o scădere de consum ca cea de acum. Nu sînt bani care se duc la bugetul de stat. Nefiind bani, cresc taxele şi impozitele. Indirect, tot consumatorul final este bun de plată. Piaţa neagră este concurenţa neloială cea mai mare care apare pe piaţa alimentară sau pe piaţa agricolă din România. Există în toate ţările din lume, dar acolo e în procente insignifiante. Atinge un 10-15-20%. În România depăşeşte 50%. E fantastic de puternică. Nici nu mă pot adresa Consiliului Concurenţei cu acest lucru pentru că mi-ar spune imediat că piaţa neagră este ilegală, nu e treaba lor.

Înţeleg că legile sînt foarte complicate, stufoase, cînd, de fapt, ar putea să fie mult mai simple.

Este una dintre caracteristicile legislaţiei româneşti. Există o clasă politică care face şi interpretează legislaţia. Din ce în ce mai des, legile sînt părtinitoare. Legile – îmi e ruşine s-o spun – ţin cu cei puternici, şi nu cu cei slabi. Ne întoarcem la începuturile democraţiei, cînd cei foarte puternici sau foarte bogaţi puteau să-şi facă legi de care să profite în exclusivitate – să facă lobby. Există companii, există oameni care au o putere de influenţă uriaşă. Oameni care pot numi guverne, aşa cum sînt şi oameni care nu pot decît să-şi scoată căciula în faţa guvernelor. Acest lucru se întîmplă peste tot. În legislaţia românească însă mai persistă un aspect pe care presa l-a subliniat în nenumărate rînduri. Există legi care au o portiţă intenţionată pentru anumite persoane. Legile actuale sînt, din păcate, mai curînd pentru cei care-şi permit să participe la scrierea lor, decît pentru cei care se li supun.

Spuneaţi la un moment dat că produsele de pe piaţă sînt de o calitate tot mai scăzută. Care e explicaţia?

Am pornit toţi pe aceleaşi tipuri de reţete şi mă refer la acele STAS-uri de producţie, STAS-ul fiind standard de stat, anterioare anilor ’70, modificate în fiecare an de către guvernul comunist. Dar nefiind toţi aditivii de la ora actuală, nefiind utilajele de la ora actuală, standardele erau mai bune din punct de vedere al cantităţii, al procentului de carne, în cazul de faţă. În timp, au apărut tot felul de lucruri noi, doar pentru scăderea preţului. Este absurd să nu te gîndeşti că scăderea preţului are legătură şi cu reţeta. În clipa în care presiunea de preţ – ca acum în perioadă de criză – devine foarte puternică, tentaţia de a te juca cu reţetele devine din ce în ce mai mare. Acum se exercită presiunea celui care-ţi vinde produsele – nici unul dintre noi nu-şi poate vinde produsele la poartă, ci le vindem prin reţele de retail. Şi vedem reclame zilnice: românul cumpără numai produse foarte ieftine, românul cumpără cele mai ieftine produse. Este o indicaţie subliminală de a umbla la reţete. Acest lucru conduce la un produs mai slab calitativ şi, implicit, la o problemă de sănătate pentru cei care vin după noi. Nu este vorba de siguranţa alimentului, ci de calitatea nutriţională. Sîntem printre puţinele ţări din Europa în care produsele bune calitativ încep să lipsească. După principiul: românul e prea sărac, lasă că poate să mănînce absolut orice. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este o ticăloşie. Pornind de la premisa că ai un cumpărător sărac şi needucat, nu poţi să-i dai de mîncare orice. Datoria fiecărui comerciant şi procesator este să explice. Eu nu mă leg de E-uri, povestea de care s-a legat toată presa. A fost o greşeală de strategie. Dacă te legi de E-uri, practic nu te legi de calitate. E-urile sînt nişte aditivi care n-au nici în clin, nici în mînecă cu sănătatea.

Pot fi şi foarte bune.

Corect. Acum toată lumea se porneşte pe injectări. Injectarea care face acum vîlvă e o procedură de la începuturile industriei cărnii. Este modul în care apa cu sare, nitrit şi polifosfat pătrunde în interiorul cărnii. Altfel, ar trebui s-o ţii într-o baie de apă timp de-o săptămînă. Foarte puţină lume ştie şi care-i cantitatea de apă din carne: între 60 şi 70%. Deci, un produs cu un astfel de procent de apă e neutru, nu are adaos de apă. Cînd procentul e mai mic, ai de-a face cu un produs uscat. Iar dacă injectezi într-o carne apă, ea fuge. Ca să rămînă, trebuie să mai pui ceva în apă. Acel ceva trebuie citit pe etichetă, şi nu gradul de apă...

Aici ajungem şi la calitatea presei noastre.

Exact. Sînt foarte multe lucruri care nu sînt înţelese şi care în final ţin de concurenţă, fiindcă fac posibile reclame care te direcţionează către un produs ieftin, dar fără să-ţi spună dacă e de calitate sau nu. Sînt reclame anticoncurenţiale care obligă toate firmele să intre în acelaşi joc al preţului.

În timp, pe lîngă hipermarket-uri au apărut şi reţele de magazine foarte puternice şi bine organizate, în vecinătatea cărora micile magazine de cartier supravieţuiesc cu greu. E în avantajul consumatorilor?

Războiul acesta a început acum peste o sută de ani. La început erau micile magazine şi măcelării de la care oamenii cumpărau, avînd încredere în ce le spuneau vînzătorii. La un moment dat, cineva a inventat cooperativele. Mai mulţi producători s-au unit şi au făcut centrele de vînzare. Vindeau en gros şi mai ieftin. A fost o idee foarte bună. În timp, centrele acestea de vînzare, hipermarket-urile au devenit de sine stătătoare şi au început să facă o presiune inversă asupra pieţei, creînd un preţ mai „mic“. Au devenit cei care dominau piaţa. Le-a rămas un concurent: magazinul de proximitate, de încredere, de la colţul străzii, acolo unde, dacă primeşti ceva de proastă calitate, te duci a doua zi şi-i baţi obrazul negustorului. Acest segment a fost introdus în sistem prin construirea unui acelaşi tip de magazine de proximitate. Dar ele aparţin unei reţele. Le deosebeşti prin faptul că de obicei servirea este neasistată, îţi iei singur de pe raft şi nu e nimeni care să-ţi explice ce cumperi. Au aceeaşi marfă peste tot, aceeaşi calitate peste tot şi aceeaşi impersonalitate a celui care vorbeşte cu clientul. În schimb, magazinul mic de proximitate, cel prietenos, independent, dă faliment foarte repede. La carne, lucrurile sînt mai complicate (legate de stocare şi de servire) şi din cauza asta mai există încă destule asemenea magazine mici. În Europa e o tendinţă de revigorare a magazinelor de cartier strict specializate, fiecare cu jupînul lui. Noi n-am ajuns încă la această idee, pentru că în România comerţul a fost anihilat de către societatea comunistă timp de peste 40 de ani. Societatea comunistă care, de fapt, a creat supermarketurile: aceeaşi marfă, aceleaşi preţuri, acelaşi tip de vînzare. Nu aveai de unde să alegi. Am ajuns astfel să nu mai fim obişnuiţi cu magazinele de proximitate. Iar cînd au apărut primele magazine particulare după ’90, mulţi au înţeles că e momentul să se îmbogăţească, să dea tunuri, să vîndă orice, produse proaste sau expirate – oricum nu prea aveau concurenţă. Mult timp nimeni n-a înţeles că oamenii trebuie educaţi în privinţa a ceea ce mănîncă. Tradiţional, sîntem o naţie de gurmanzi care mănîncă bine. Din păcate, acum am ajuns să mîncăm mult şi prost, fără să înţelegem ce se întîmplă pe piaţă.

Cum se împacă în general oamenii de afaceri cu ideea de concurenţă?

În asociaţiile profesionale sînt oameni care înţeleg rolul şi spiritul unei asemenea asociaţii şi că nu poţi exista pe piaţă singur, dar sînt şi oameni pe care lăcomia îi orbeşte. Sînt unii care folosesc inclusiv asociaţiile profesionale în interes propriu. Ar vrea să nu mai aibă concurenţă, fără să înţeleagă că lipsa acesteia este primul lucru care distruge o firmă. Atîta vreme cît concurenţa e puternică şi schimbul de idei între concurenţi există, cînd segmentele de piaţă sînt acoperite, întotdeauna lucrurile se dezvoltă. În clipa în care razi concurenţa sau te dezvolţi prea mult, practic te autoplafonezi. Mulţi nu înţeleg acest fapt şi cred că le merge prost din cauza concurenţei, şi atunci vor să-i distrugă pe toţi. Acesta e modul de gîndire al capitalistului venit din comunism. Nu înţeleg concurenţa ca pe ceva care te duce înainte, ci cred că ceilalţi trebuie distruşi. Şi pînă la urmă, consumatorul final este prejudiciat, el ajunge să fie nemulţumit de preţuri, de calitatea produselor, nu mai înţelege ce se întîmplă pe piaţă şi vrea explicaţii. Şi mai sînt şi reclamele agresive care spun că, spre deosebire de produsul meu (cu denumire), orice alt produs e mai slab. Mi se pare că e o practică anticoncurenţială, chiar dacă legea o permite. Din punctul meu de vedere, nimeni n-are voie să spună că toate produsele de pe piaţă sînt mai slabe decît ale lui. Sau reclamele „2 la preţ de 1“. Nimeni nu e tîmpit să vîndă în pierdere. Ştiu că englezii încearcă să lupte contra acestui tip de reclamă.

Mai există obiceiul de a trimite garda financiară la concurenţă?

Desigur. Este şi o idee mai nouă, de a cere organelor de control să facă public numele firmei controlate şi neregulile găsite. În toată comunitatea se fuge de treaba asta. Este cel mai bun mijloc de şantaj.

Ar fi un fel de delaţiune generală...

Absolut. Este un mod de a arăta pisica, oricum. De aceea practica spune că există o legislaţie, îl găseşti pe vinovat, probezi că este vinovat şi îl pedepseşti. Pedeapsa poate să meargă pînă la închisoare sau pînă la închiderea firmei. Dar nu anunţi publicului: „Eu bănuiesc că ăsta e un om necinstit, uită-te la ochii lui, e un tip şmecher“. Apoi îţi ceri scuze că ai greşit, dar ăla tocmai a dat faliment. Ne întoarcem astfel la un sistem comunist – frica de cei din jur. Eu mă bazez pe faptul că statul român are legislaţie pe care o respectă. Delaţiunea nu mi se pare lucrul cel mai „rentabil“. 

a consemnat Andrei MANOLESCU 

Foto: A. Manolescu