Tema săptămînii

Îi spun senatorului PSD Dan Şova, în direct la TVR, că îmi este frică de ce poate face USL cu 85% din Parlament. Tocmai zisese, ca o laudă, că prin votul uninominal în stil britanic se va repeta în Parlament situaţia de la preşedinţii Consiliilor Judeţene, unde USL a luat în jur de 50% din voturi şi a obţinut 36 de posturi din cele 41.

Ne plîngem, pînă la obsesie naţională, de lipsa de repere. Justificăm propria inerţie prin starea generală de incertitudine în care trăim, acuzînd „haosul“, un haos care înghite, precum o gaură neagră, „valorile“.

În ziua de azi, a cumpăra un televizor nu e tocmai o sarcină uşoară. Problema centrală este să reuşeşti să stăpîneşti varietatea de mărci, dimensiuni, formule de redare a imaginii, funcţii suplimentare, preţuri, şi să stabileşti ce ţi se potriveşte cel mai bine. Poţi să aplici o soluţie simplă: iei ce îţi recomandă vînzătorul.

Citind, în ziua de azi, tratatul lui Irineu din Lyon despre erezii, abia îţi poţi reprima impresia că, de fapt, ai în faţă notaţiile unui cronicar TV. Nu că descrierea sa ar fi foarte plastică – nici nu e –, dar mustrătoarea sa răbdare are pasul degetului mare pe telecomandă, sărind la aberaţia imediat următoare cînd tocmai părea că începe să o aprofundeze pe cea dinainte.

Dintr-un reflex pe care eu l-aş pune pe seama nesiguranţei noastre endemice şi a altor frustrări bine îngropate în pămîntul patriei, românii sînt sensibili la orice clasificări îi aşază în vreun loc exact în raport cu lumea cealaltă: a fi eşuat în coada unui top (al fericirii naţiunilor globului, ca să citez un exemplu recent) e mult mai bine decît a nu figura acolo.

Îl văd pe stradă, la serviciu, în maşină sau, pur şi simplu, plimbîndu-şi copiii sau nepoţii prin parc. Îl cunosc bine pentru că am trăit mereu alături de el, împreună cu el. Este născut „la ţară“ şi se laudă acum cu asta ori de cîte ori vine vorba despre originile sale, mai ales de cînd a auzit el de unul care a zis că veşnicia s-a născut la sat.

Frumoasa clasei zisă şi diva. Tocilarul. Sportivul. Timidul. Fetele rele. Şmecherul. Răţuşca cea urîtă. Outsider-ul... şi restul. Cam aşa arată distribuţia oricărui film american cu şi despre liceeni şi raporturile care se stabilesc între ei, în timpul şcolii.

Nea Tomiţă locuia în ghena blocului nostru şi avea o viaţă asemănătoare cu cea a de-acum celebrului Ion B. Doar că nu făcea colaje. În schimb cînta şansonete şi ştia pe de rost toate filmele neorealismului italian (desigur, nu cunoştea acest termen). În fiecare zi, îşi cumpăra un „celular“ de vodcă de la butic.

E campanie electorală. Candidează cîteva sute de mii de persoane (peste 3000 de localităţi, minimum 10 aleşi de fiecare, în medie 5 candidaţi pentru fiecare loc). Cam unul din 80 de adulţi români e, luna asta, candidat. Fiecare e o persoană, cu identitate proprie, aspirînd la statutul de persoană publică (adică de uz public).

Se numea Miua şi era un urs roşu, cu vestuţă în carouri şi un ochi puţin dezlipit. Habar n-am de la cine îl primisem şi nici nu cred că mă jucam prea mult cu el, dar seara cînd mă pregăteam de culcare, Miua devenea personajul principal al fanteziilor mele.

Prin 2000, cartea mea de debut a stîrnit oarecare vîlvă în satul copilăriei, fiind populată cu unele personaje care s-au recunoscut în povestiri, nu doar pentru că unele întîmplări se asemănau cu realitatea, ci şi pentru că – aşa-i la prima carte! – avusesem lipsa de eleganţă şi naivitatea de a păstra în text anumite porecle şi nume adevărate.

Tipul dumneavoastră de discurs sugerează un acces de panică. Descoperim că românii ar fi mult mai eurosceptici în realitate, potrivit sondajelor, decît am crezut pînă acum, ceea ce este fals. Cîteva sondaje nu sînt indicatorii cei mai pertinenţi privind mersul lucrurilor în societatea românească în ceea ce priveşte relaţia cu celelalte ţări membre ale UE.

Cine a trăit acele momente îşi aminteşte cu siguranţă că, încă din primele zile de după căderea lui Ceauşescu, Franţa şi francezii au fost primele semne palpabile că am scăpat de comunism şi putem să ne bucurăm, în sfîrşit, de lumea liberă. Desigur, şi alţi occidentali s-au arătat interesaţi de soarta noastră, au fost prietenoşi, ne-au ajutat în toate felurile.

Într-o lume perfectă, Uniunea Europeană nu ar avea culoare politică. De dreapta sau de stînga, extremişti sau de centru, aleşi prin vot direct, transnaţional, de către europeni, europarlamentarii n-ar mai fi decît atît, europarlamentari în serviciul unei cauze unice: UE.

O banalitate: cultura este un indicator social şi politic esenţial. Módele şi succesele dintr-o perioadă anume, popularitatea unor cărţi, filme, scriitori, toate acestea spun multe, dacă nu chiar totul, despre epoca respectivă. Pentru a înţelege idealurile oamenilor, viaţa pe care o trăiau şi ce (le) oferea Istoria la un moment dat, ia aminte la preferinţele lor culturale!

În oraşul meu din nordul ţării exista o librărie foarte bună, unde abia aşteptam să apară pe uşă anunţul cu „Primim marfă“. Dădeam tîrcoale, reveneam cu speranţa că librăresele vor termina de aranjat cărţile şi vor deschide. În acel moment, după o oarecare înghesuială, puteai să cumperi o carte bună, din puţinele exemplare expuse la raft.

În zilele cînd se făcea coadă la vreo traducere la Librăria Cărţii Româneşti de pe strada Cazzavillan, mă duceam să aud ce mai zice cititorul. Atunci se suspendau partidele de table de pe postamentul de lîngă vitrina cu vedere spre circa de Miliţie, iar clienţii obişnuiţi ai librăriei stăteau încolonaţi cam indispuşi printre necunoscuţi.

Poetul Florin Iaru a lucrat, între anii ’83-’89, la depozitul de carte al Editurii Cartea Românească (pe vremea cînd director era prozatorul George Bălăiţă), depozit aflat, ca şi librăria editurii, în strada, pe atunci, a Nuferilor. Era un tînăr poet optzecist care tocmai primise interdicţia de a publica, dar care îşi păstrase avantajul de a trăi, la propriu, printre cărţi.

Am văzut Întoarcerea lui Jedi la videoclubul clandestin din Cumpătu (mai exact Restaurantul Vînătorul, care azi zace în paragină), cam la trei ani de la premiera oficială. L-am văzut în fum de ţigară şi cu un sfert de ecran obturat de cîrlionţii unui june negricios – ce mai conta?

Acum sînt în faza a treia. În prima, voiam să ştiu cum era să te uiţi la televizor în România înainte de 1984. Şi, în a doua fază, am aflat. Apucasem ca prin vis un Revelion al tineretului pe 2 (cu Semnal M, „La fereastra ta“), Olimpiada de la Los Angeles din ’84, nişte Dallas, Omul din Atlantis şi nişte Şlagăre în devenire.

Pe 10 iunie mergem la vot. Dacă trendul se menţine, probabil că prezenţa la urne va fi mai mică decît la precedentele alegeri. Oricum, mobilizarea oamenilor la alegerile pentru primărie e, în general, mai scăzută decît pentru scrutinurile parlamentare sau prezidenţiale.

Dacă întrebi ce calitaţi ar aprecia la un primar, cele mai multe răspunsuri vor fi de genul „Să fie un bun gospodar“. Imaginea-standard a edilului (alt poncif?) exemplar îl înfăţişează cu mînecile suflecate, coordonînd utilajele de deszăpezire, inspectînd şantiere (cînd nu-s panglici de tăiat), controlînd cîntarele din pieţe.

Întrebarea mi-a fost formulată clar: cum sînt influenţate în România politicile publice locale de apartenenţa politică a primarului? Răspunsul este simplu şi intuitiv: nu sînt influenţate în nici un fel, iar dacă totuşi există o influenţă, aceea e dăunătoare. Un asemenea răspuns ar închide discuţia încă înainte să înceapă.

De multe ori mi se întîmplă să dau peste un primar din vreo comună sau vreun sat, un primar pe care să-l privesc cu scepticism din cauza orientării sale politice. Neîncrederea îmi este uneori risipită, cînd îmi dau seama că respectivul n-are nici o legătură cu partidul al cărui membru este, ci devine doar un om care are grijă de comunitatea sa.