Franţa îi revine lui Hollande

În Franţa a avut loc cea de-a IX-a rundă de alegeri prezidenţiale în care alegătorii se exprimă prin vot universal direct. Şi, pentru prima oară în ultimii 17 ani, după trei înfrîngeri consecutive, stînga – reprezentată de candidatul socialist François Hollande –  revine la Palatul Élysée. Într-adevăr, cea dintîi implicaţie a acestor alegeri incontestabil de semnificative este faptul că se confirmă o reîntoarcere la stabilitate.

Franţa este cea mai mare ţară din Europa care a avut atîtea dificultăţi în a-şi găsi echilibrul. Revoluţia din 1789 a declanşat o lungă perioadă de instabilitate profundă, care a însemnat două imperii, trei monarhii şi cinci republici. Francezii au adoptat 13 Constituţii în mai puţin de 200 de ani.

Cu o vechime de 54 de ani, actuala cea de A Cincea Republică este al doilea regim, ca durată, de la revoluţie încoace. Uneori, s-a vorbit despre o A Şasea Republică, care să se ocupe de griji şi probleme limitate, dar reale. Însă prezenţa la vot în cadrul celor mai recente alegeri (80% în turul întîi şi 81% în cel de-al doilea) nu mai lasă loc de îndoială: sistemul actual este puternic, iar noi, francezii, sîntem ataşaţi de el. Totuşi, importanţa principală a rezultatului alegerilor o reprezintă reîntoarcerea stîngii la putere, pentru a doua oară în 31 de ani. De fapt, cînd François Mitterrand a fost ales preşedinte în 1981, stînga nu mai fusese la putere din 1957.

Pe-atunci, Partidul Comunist încă era puternic şi avea legături strînse cu Uniunea Sovietică. Eventualitatea ca partidul să ajungă la guvernare printr-o alianţă electorală cu socialiştii a semănat teama printre oponenţi. Socialiştii, în mare parte, nu îşi lepădaseră deocamdată pielea intelectuală. Programul politic al lui Mitterrand era un imn închinat planificării economice, iar piaţa liberă încă era, pentru el, sinonimă cu asuprirea.

În zilele noastre, nu mai există comunism internaţional sau, în fond, comunism francez. Ne amintim că am văzut stînga guvernînd fără întîmplări dramatice. Cele două episoade în care a fost la putere – zece ani sub Mitterrand şi cinci ani cu prim-ministrul Lionel Jospin – au forţat stînga să se împace cu realitatea. Reputaţia internaţională a Franţei nu era deteriorată, iar acasă, prestaţia stîngii, mai ales în ceea ce priveşte şomajul, era comparabilă cu cea a altor guverne. Prin urmare, nu va exista panică de această dată. Dimpotrivă, revenirea stîngii la putere pare a fi un exemplu perfect normal, aproape banal, de alternanţă la guvernare.

În realitate, victoria lui Hollande a fost sprijinită nu de o reorientare a electoratului spre stînga, ci de refuzul pe care l-au simţit alegătorii faţă de Nicolas Sarkozy. Fireşte, rezultatul reprezintă o înfrîngere uluitoare şi istorică: în timpul celei de A Cincea Republici, trei preşedinţi în exerciţiu – Charles de Gaulle, Mitterrand şi Jacques Chirac – au fost realeşi după primul mandat. Numai Valéry Giscard d’Estaing, slăbit după lungul declin al gaullismului, nu a fost reales.

Respingerea manifestată faţă de Sarkozy este diferită; mai presus de toate, reprezintă o problemă de stil. Printre francezi, încă este prezent un soi de regalism, iar Constituţia noastră conţine multe dintre caracteristicile unei monarhii elective. Prin familiaritatea sa excesivă, prin simplitatea şi trivialitatea sa ocazională, Sarkozy a subminat demnitatea funcţiei sale sacre. Acest lucru nu a fost iertat, fiind judecat mai aspru decît neajunsurile din timpul mandatului său, care nu a fost semnificativ mai rău decît cele ale predecesorilor lui.

Mai mult, în termeni concreţi, politicile fiscale ale lui Sarkozy, îndeosebi, au favorizat clasa dominantă şi pe cei bogaţi. Astfel că a ieşit la lumină o combinaţie puternică de furie socială şi economică, mai ales dată fiind percepţia că lăcomia exagerată a oamenilor de afaceri şi a bancherilor a constituit principala cauză a crizei izbucnite în 2008, care încă ne ameninţă şi azi.

Dar vistieria statului este periculos de sărăcită, iar Franţa se găseşte acum printre nenumăratele ţări a căror povară a datoriilor compromite existenţa zonei euro. În consecinţă, ea este acum parte a discuţiei ortodoxiei economice care, însistînd ca toate datoriile să fie plătite pînă la ultimul bănuţ, ignoră faptul că cheltuielile publice sînt, de asemenea, şi un motor al creşterii. Cam cît va trebui plătit înapoi, în realitate? Cu Germania ca principal exponent al acestei ortodoxii, dezbaterea a izbucnit.

Însă acum observăm că austeritatea a afundat şi mai adînc în recesiune Grecia, Portugalia şi, în special, Spania şi Italia. Preşedintele Băncii Centrale Europene, precum şi Fondul Monetar Internaţional confirmă gravitatea problemei. Dar ce se întîmplă dacă refuzăm să acceptăm poziţia Germaniei?

Victoria lui Hollande, care a spus că vrea să „renegocieze“ noul „Tratat fiscal compact“ al Uniunii Europene, susţinut de Germania, va cîntări mult în această dezbatere. În plus, socialiştii controlează acum nu doar preşedinţia şi guvernul, ci şi majoritatea din Senat, toate preşedinţiile regionale, 55% din departamentele ţării şi cele mai multe primării ale oraşelor importante. În mai puţin de două luni, ei ar putea controla şi o majoritate a Adunării Naţionale, fapt ce va presupune o concentrare a puterii care nu a mai fost văzută nicicînd în Franţa modernă.

Socialiştii pot guverna fără limite, astfel că ţine de ei să guverneze bine. Aceasta este incertitudinea care pluteşte deasupra viitorului Franţei, dacă nu chiar al Europei. 

Michel Rocard a fost prim-ministru al Franţei şi lider al Partidului Socialist.

Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org 

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL

Ascultaţi aici emisiunea despre Franţa şi francofonie realizată împreună cu RFI România. Invitaţi: Theodor Baconschi, Luca Niculescu, Mircea Vasilescu. Moderator: Laurenţiu Colintineanu.