De la aşteptări prea mari la maturizare

Disciplină, prestigiu şi finanţare 

● Valentin LAZEA,  economist-şef, Banca Naţională 

Aş vrea să facem delimitarea între acest Eurobarometru, care după mine are un scop precis: el este un barometru standard care se face în toate ţările şi care în principiu se uită la nişte probleme punctuale, cum ar fi îndeplinirea obiectivelor din Agenda 2020. Cum privesc oamenii informatizarea societăţii, pătrunderea Internetului, adică sînt chestiuni punctuale. Nu vreau să minimalizez munca celor care au făcut acest Eurobarometru, dar trebuie să recunoaştem că a ne păstra în acest registru punctual înseamnă a ne păstra într-un registru minor. Şi faptul că pe acest registru de probleme punctuale populaţia poate să fie mai mult sau mai puţin sceptică nu cred că trebuie să ne spună foarte multe. Ceea ce cred că trebuie să discutăm sînt aspectele mari legate de avantajele României ca membră a Uniunii Europene. Şi aceste avantaje, dacă ar fi să le rezum în trei cuvinte, sînt următoarele: disciplină, prestigiu, finanţare.

Daţi-mi voie să vă spun cîteva vorbe despre fiecare în parte. Disciplina constă în faptul că acum, în ultimii ani, au apărut aceste cadre mai constrîngătoare, cum ar fi pactul fiscal. Din păcate, la noi în mass media nu se vorbeşte aproape deloc despre acest tratat, în cel mai rău caz se vorbeşte ca de un „dictat“ impus de Germania şi de statele nordice. Nu se vorbeşte deloc despre aceste mecanisme disciplinatoare de care avem foarte mare nevoie.

Al doilea avantaj este prestigiul. Dacă n-am fi în Uniunea Europeană, nu am fi primit 54 de miliarde euro investiţii străine directe. Nu am fi primit 13 miliarde euro fonduri europene, poate şi remitenţele trimise de muncitorii români de afară ar fi fost mai mici. De asemenea, atractivitatea României faţă de investitorii străini ar fi fost foarte aproape de cea a Serbiei sau a Ucrainei.

Al treilea aspect, deloc de neglijat, este finanţarea. Finanţarea este prezentată tendenţios. Presa are o plăcere sadică să se refere la acele 6-7% rată de absorbţie, vorbind numai şi numai de fonduri structurale. Nu am văzut un ziar în ultimele şase luni, deşi cifrele sînt disponibile pentru cine vrea să le vadă, să spună că pînă acum s-au tras cca 9 miliarde euro din cele aproximativ 30 de miliarde euro disponibile – ceea ce înseamnă 25%, şi vorbim numai de fonduri post-aderare. Dacă am vorbi şi de celelalte, am mai adăuga 3 miliarde euro fonduri pre-aderare şi am avea 12 miliarde euro. Contrapuse celor 6 miliarde euro, care a fost contribuţia României la UE după 2007, vom vedea care a fost netul. Dar, după cum am spus, discursul public este tendenţios.

Pe probleme mari, cu adevărat importante pentru România, discursul este absent, tendenţios sau deformat. Dacă nu ieşim din superficialitatea care caracterizează societatea românească, în general, şi discursul public, în special, nu vom avea niciodată mai mult decît avem în momentul de faţă.

În ceea ce priveşte datele de sondaj, societatea românească este diferenţiată într-un scepticism informat şi un scepticism neinformat. În timp ce scepticismul în sine este o trăsătură a democraţiei şi este bine să existe, aici avem de-a face cu 21% de respondenţi care recunosc că sînt informaţi. Deci, dacă ei sînt sceptici şi neinformaţi, atunci avem o problemă mare. Şi din nou revin la rolul mass mediei şi la problemele pe care vrem sau putem să le rezolvăm. Scepticismul este bun şi democraţia este bună, cu condiţia să fie informată. Dacă informaţia lipseşte şi dacă, aşa cum se întîmplă în România, 80% dintre cetăţeni se informează de la televizor, mă întreb care posturi vorbesc la televizor despre Uniunea Europeană. În concluzie, nu trebuie să generalizăm rezultatele acestor Eurobarometre, ele adresîndu-se unor probleme punctuale. Problemele mari sînt discutate tendenţios, sau deloc şi, ca atare, trebuie să facem un efort mai mare ca să explicăm publicului.

Cine privea UE ca pe Moş Crăciun e dezamăgit 

● Cristian GHINEA 

Îmi propun să explic puţin această tendinţă de creştere a euroscepticismului, pe care şi eu o consider normală. Nu bună, dar normală şi de aşteptat. Spunea dl Pogonaru foarte bine că cei care se uitau la UE ca la un portofel sînt acum dezamăgiţi. Eu nu spun „portofel“, spun „Moş Crăciun“. Esenţa raportării la UE la nivel popular e ceva de genul: ce ne dă, ce ni se dă, ce ni se dă gratis, eventual. Şi rămînem pe acest pattern pe care eu îl consider nefericit şi acum discutăm despre UE mult prea mult în termeni de fonduri europene. Cînd, de fapt, europenizarea constă în mult mai mult. Constă în primul rînd în importul de instituţii, şi nu e nevoie să facem exerciţii de imaginaţie – cum ar arăta România dacă nu ar fi în UE –, ci să facem exerciţii de comparaţie cu Serbia, cu Republica Moldova, cu Ucraina. Noi lucrăm destul de mult în Republica Moldova. În prezent facem o evaluare pe planul de acţiuni privind vizele şi este impresionant efortul acelor oameni de a reforma administraţia. Dar fără o perspectivă de aderare la UE şi fără o recompensă mare şi predictibilă, aşa cum era pe vremea noastră aderarea, efortul este mult mai chinuit. Şi simţi diferenţa cînd vezi că se blochează o banală investigaţie pe piaţa combustibilului, cu care noi ne-am obişnuit, pentru că avem reguli şi o instituţie puternică în domeniul concurenţei, făcute cu asistenţa şi la cererea UE. Acolo este un imens efort ca să faci o asemenea banalitate.

Cu genul acesta de import instituţional te obişnuieşti. Devine ca un fel de aer curat. Cînd avem aer curat într-un oraş, nu considerăm că este un mare eveniment. Pur şi simplu, asta este. Cam aşa ne-am obişnuit să avem şi instituţii mai bune, mai funcţionale, în toţi aceşti ani de după aderare, şi atunci ne concentrăm dezbaterea publică spre lucrurile care nu merg. Acesta este defectul democraţiei: ne obsedează ceea ce nu am obţinut, ce nu avem. Lucrurile bune pe care le-am obţinut le considerăm ale noastre, ni se pare că le merităm pur şi simplu, că fac parte din mediul înconjurător. Dar nu fac parte din mediul înconjurător. Îţi dai seama de asta cînd ieşi din România în ţările din jurul nostru, care încă nu au făcut marele pas. Se simte imediat diferenţa.

Unele elite locale s-au organizat pentru a pune mîna pe banii UE 

● Ovidiu NAHOI, jurnalist  Încrederea de 50% în instituţiile UE e chiar un procent bun, dacă îl comparăm cu încrederea în instituţiile autohtone, unde nu cred că avem instituţii ale statului democratic român care depăşesc 15%. Aşa că în continuare ideea de „domnul străin“ este prezentă, şi atunci eu m-aş referi numai la elite, fiindcă e o problemă de elite aici. Oamenii au devenit mai conştienţi, s-au trezit că pot să lucreze afară, că pot să-şi trimită copiii să studieze la nişte preţuri pe care astăzi foarte multă lume din România, nu numai cei cu venituri mari, şi le pot permite. Şi poate despre asta nu am vorbit destul. Sînt 50.000 de studenţi din România, dacă nu mai mult, în întreaga Europă şi mulţi nu fac parte din familii cu venituri foarte mari. Astăzi se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea Programului „Erasmus“ şi poate ar fi bine de amintit cît de mult înseamnă acest program.

Însă elitele locale au gîndit Uniunea Europeană ca o sursă de bani, ca un Moş Crăciun – bani care vor veni fără să facem nimic. Şi tare mă tem, poate dl Orban ştie mai bine, că unele elite locale chiar s-au organizat pentru a pune mîna pe aceşti bani în mod ilegal. Deci chestiunea este un pic mai complicată.

La nivel european, ce află românii în ultima vreme... decît despre şiruri întregi de consilii istorice, cruciale, urmate de alte consilii istorice, cruciale? Pentru că precedentul Consiliu European crucial nu a rezolvat problemele, şi atunci organizăm încă un Consiliu European crucial. Şi atunci oamenii văd că problemele lor nu se rezolvă. Au oamenii, în acest moment, un proiect în care să creadă? Aceasta este problema. Sînt de acord cu criticile referitoare la presă şi poate ar fi trebuit să facem o dezbatere şi pe tema aceasta. 


Eram mult prea aproape de stele 

● Gabriela DRĂGAN, directoare, Institutul European din România 

E bine că am devenit ceva mai pesimişti. Probabil că în felul acesta ne apropiem de realitate. Dacă e să priveşti evoluţia cifrelor, îţi dai seama că ai pornit din înaltul cerului, că erai mult prea aproape de stele, şi că abia acum te apropii de realitate şi ajungi să o vezi aşa cum este. Am pornit de la nişte niveluri foarte ridicate de entuziasm şi la vremea respectivă ne întrebam şi noi ce anume determină entuziasmul exagerat al românilor şi-l puneam, de regulă, pe seama lipsei de informare. Eu personal am îndoieli că doar lipsa de informare a românilor îi făcea să fie atît de entuziaşti. Să nu uităm că veneam dintr-o societate închisă, dintr-o lume fără speranţă, pentru care UE reprezenta un etalon al bunăstării, şi era firesc ca şi gradul de aşteptare să fie foarte ridicat. Celălalt aspect pe care nu trebuie însă să-l ignorăm, vizavi de aceste cifre, este cel legat de criză. Nu putem discuta despre percepţia românilor, şi a europenilor, în acelaşi timp, la modul abstract, ignorînd contextul. Discutăm despre entuziasm vs pesimism acum, cînd salariile au scăzut, şomajul a crescut, cînd situaţia economică este una extrem de precară peste tot. Şi ce constatăm privind cifrele? Gradul de încredere al europenilor în Uniunea Europeană este chiar mai mic decît gradul de încredere al românilor.

Eu aş merge însă un pic mai departe. În cazul românilor, realitatea de zi cu zi este mult mai dramatică decît în cazul mediei europene, şi asta pentru că în România sărăcia este foarte mare. Din nişte statistici Eurostat recente rezultă că în România 30% din populaţie este grav afectată de lipsuri materiale, iar acesta e cel mai ridicat procent la nivelul UE. Şi, nu întîmplător, ţările foarte puţin afectate de lipsuri materiale sînt şi ţările care, de regulă, sînt eurooptimiste (precum ţările nordice, de pildă).

Sociologii prezenţi aici spuneau că cei care au răspuns la acest chestionar sînt cetăţeni obişnuiţi care şi-au exprimat o stare de spirit/un punct de vedere, iar răspunsurile lor reflectă faptul că aşteptările le-au fost înşelate. Pînă la urmă, ce aşteptări are cetăţeanul obişnuit – cel care răspunde la astfel de sondaje? Să-şi plătească mai uşor factura, să-şi cumpere mai uşor alimentele, să poată plăti în continuare taxele şcolare ale copilului ş.a.m.d. Acestea sînt aşteptările fireşti ale oricărui om obişnuit şi, indiferent de discursul pe care-l avem faţă de Uniunea Europeană, mai mult sau mai puţin metaforic, dincolo de discuţiile despre „proiectul european“, interguvernamentalism sau federalism, nu trebuie să uităm de cetăţean, de omul în carne şi oase. Proiectul european este un proiect al Europei sociale şi, indiferent, pînă la urmă, de măsurile pe care le iei, dacă cetăţeanul este ignorat şi rămîne pe ultimul plan în măsurile pe care le decizi, efectul este acelaşi: reducerea încrederii în Uniunea Europeană şi în liderii ei. Este firesc, ca urmare a faptului că te confrunţi cu probleme, să-ţi pierzi şi încrederea în instituţii şi în faptul că te vor ajuta în timp util să trăieşti mai bine. Pînă la urmă, avem de-a face cu un proces firesc de erodare a încrederii.

Şi ajung la ultima problemă la care nu îmi propun însă să şi răspund. Acest Eurobarometru ridică probleme legate de modelul economic pe care îl urmăm. Douăzeci de ani, România în tranziţie a urmat un anumit tip de model economic. Cei de aici ştiu foarte bine că acest model economic s-a sprijinit, în mare parte, pe fundamentele aşa-numitului „Consens de la Washington“. Poate a venit vremea să avem curajul să discutăm mai mult despre ce a însemnat un astfel de model. În ce măsură, pînă la urmă, creşterea economică din România a fost rezultatul bun/prost al politicilor interne şi în ce măsură rezultatul „modelelor“ din exterior, mai bine sau mai puţin bine negociate? Ar fi foarte important să discutăm şi aceste aspecte. România, stat-membru al UE, ce tip de model de dezvoltare îşi propune în viitor? Avem sau nu nevoie şi de o bază economică solidă? Sau continuăm să credem în sectorul terţiar, care, iată, s-a dovedit atît de vulnerabil în aceste vremuri de criză? Cît de importante sînt remitenţele? Compensează oare ele lipsurile tot mai serioase de pe piaţa forţei de muncă din diferite zone (educaţia şi sănătatea)? Cît de importante sînt fondurile structurale? Trebuie să le bifăm doar cantitativ? Nu ar fi mai bine să vedem care a fost şi valoarea adăugată? Ştim foarte bine că sînt foarte multe situaţii în care se fac cheltuieli, se consumă fondurile, dar fără nici un element de valoare adăugată.

Iar situaţia este extrem de critică în acest moment în care se negociază viitorul cadru bugetar al UE. Despre asta discutăm în această perioadă. Despre cîţi bani vor ceda statele-membre, pentru că, pînă la urmă, bugetul acela mic/mare (depinde de poziţia pe care te plasezi) este făcut din contribuţiile noastre ale tuturor, nu? Îl vom mai folosi pentru agricultură? Dacă da, spre plăţi directe, sau nu? Dacă spre plăţi directe, introducem sau nu limitări de plafoane? Plăţile directe le vom acorda condiţionat sau nu? Sînt întrebări aparent tehnice, dar foarte serioase. În zona politicii de coeziune, fondurile alocate pînă acum au fost folosite corect sau nu? Pentru că, nu putem să nu observăm că statele cele mai puternic afectate de criză sînt aşa-numitele „state de coeziune“. Este firesc ca în procesul de negociere toate aceste probleme să fie discutate. Îmi doresc ca de aici încolo să avem dezbateri tot mai serioase şi care să arate că România nu mai este doar o ţară care se conformează în mod mecanic unor solicitări din exterior, ci e o ţară care are puncte de vedere consistente şi argumentate.

Să nu creăm oportunităţi de a ne urî reciproc 

● Andrei MOCEAROV, director departament drept comunitar, Camera Deputaţilor 

Cred că dl Vintilă Mihăilescu a pus punctual pe „i“, în sensul că euroscepticismul a fost ca un reflex la românoscepticism. Noi obişnuim în România, cînd ne angajăm în diverse proiecte, să vorbim numai de avantaje, dezavantajele nu sînt puse în calcul. Or, valoarea adăugată este o evaluare algebrică, nu aritmetică. Sînt lucruri cu minus şi lucruri cu plus. Nu avem acest exerciţiu al cîntăririi avantajelor şi dezavantajelor. Mi-aduc aminte, la o şcoală internaţională de vară, în 1995, un profesor american ne-a întrebat (erau acolo studenţi şi cercetători) dacă sînt dezavantaje să intrăm în NATO. Noi nu prea ştiam să-i răspundem. A trebuit, pînă la urmă, să scriem nişte eseuri prin care să prezentăm avantaje şi dezavantaje. Intrarea în orice organizaţie internaţională creează nişte constrîngeri, important este ca aceste constrîngeri să fie compensate de politici comune active, de bunuri, în acest caz, comune, europene.

Şi trec acum la perspectiva pe care o prefer, şi anume la lumea analistului politic sau economic, şi vreau să spun de la început că îngrijorarea despre care s-a vorbit este legată de viitorul Proiectului European. Şi aici există o perspectivă societală, o perspectivă politică şi economică. UE, dacă ne uităm la esenţa ei, e legată de pace şi cooperare, adică de solidaritate. Solidaritatea are două efecte: unul în atitudinea oamenilor, oamenii vor să aparţină unui teritoriu, să aibă pentru ce muri, iar pe de altă parte, este o chestiune obiectivă, tehnică, care nu poate funcţiona cu dezechilibre mari. Din păcate, în ultimul timp, modelul economic – care nu este numai european, este un model global, dar la care UE a adus multe input-uri – creează dezechilibre din ce în ce mai mari. E o naivitate să ne imaginăm că putem să devenim competitivi slăbind coeziunea în interiorul UE. Competitivitatea trebuie să meargă mînă în mînă cu coeziunea. Responsabilitatea individuală trebuie să meargă mînă în mînă cu solidaritatea, şi asta creează egoisme din ce în ce mai mari.

Cristian Tudor-Popescu spunea că în România, după 20 de ani, sînt mai multe maşini şi mai puţini oameni. E valabil şi pentru UE. Adică, tehnologia a redus starea de emotivitate.

În sfîrşit, aş vrea să menţionez că, vorbind despre integrarea europeană, Jean Monnet a amintit că este nevoie de o armonizare a intereselor, nu numai de un echilibru al intereselor. Mi-aduc aminte că în urmă cu cîţiva ani, la o conferinţă, l-am întrebat ceva pe vorbitorul principal şi i-am citat acest pasaj din Monnet şi efectiv nu a înţeles. Noi lucrăm acum în Europa şi se vede cum se negociază bugetul UE, sau Politica Agricolă Comună, într-o abordare contabilă. Nimeni nu se gîndeşte, de fapt, la interesul comunităţii europene, la sinergia care poate să rezulte din politicile comune europene. Ce dăm, ce primim? Aş vrea în continuare să trăiesc într-o UE în care bucuria de a lucra împreună să predomine şi să nu se creeze – sînt semne negative – oportunităţi de a ne urî reciproc.