Nea Tomiţă, Auraş, Omul cu Şobolani...
Nea Tomiţă locuia în ghena blocului nostru şi avea o viaţă asemănătoare cu cea a de-acum celebrului Ion B. Doar că nu făcea colaje. În schimb cînta şansonete şi ştia pe de rost toate filmele neorealismului italian (desigur, nu cunoştea acest termen). În fiecare zi, îşi cumpăra un „celular“ de vodcă de la butic. Atît. În rest, dădea cu mătura în faţa ghenei şi avea grijă de doi cîini: Bobiţă şi Fetiţa. Spunea că s-a săturat de viaţa în ghenă, îşi amintea mereu de vremurile cînd avea o casă pe Popa Nan şi ameninţa din cînd în cînd că o să se sinucidă, dar nu-l băga nimeni în seamă. Era doar un moş sucit. Într-o zi, a plecat şi nu s-a mai întors.
Omul cu Şobolani era omul de serviciu de la celălalt bloc unde am stat. Îşi bătea sistematic consoarta, pe Viorica, care apărea ba cu un ochi vînăt, ba cu un picior şontorogind. Amîndoi beau de stingeau. Se certau într-o limbă bolovănoasă, care nu semăna mai deloc cu limba română, atunci cînd spălau cu furtunul covoarele locatarilor din bloc. La un moment dat, Omul cu Şobolani a dispărut. L-am întîlnit trei ani mai tîrziu: vindea reviste, trei la un leu, într-un tren personal.
Costică era cartonarul cartierului. Îl puteai vedea prin parcările din spatele blocurilor, mai ales cele cu supermarket-uri la parter, cărînd un cărucior plin cu cartoane – un soi de şandrama pe roţi. De la supermarket-uri colecta cutii goale. Nimeni nu ştia unde le vinde şi cîţi bani face pe ele. Era un bătrîn tăcut, ursuz, aplecat de spate de la căratul căruciorului, vreme de zece ani. Lumea spune că tot de la efortul fizic prea mare pentru vîrsta lui a făcut infarct şi a murit. După ceva timp, job-ul a fost preluat de fiul său, Auraş, iar căruciorul cu cartoane a reapărut pe Calea Moşilor. Spre deosebire de tată, Auraş vorbea cu oricine îi ieşea în cale. Mai mult vorbea, decît căra. Odată, mi-a povestit că a strîns o parte din banii de pe cartoane şi a fost în vacanţă, în Grecia. Cea mai mare tristeţe a lui – că n-are şi el o fată cu care să-şi împartă viaţa de cartonar.
Domnul Sandu e patron de butic şi e un om întreprinzător. A avut magazin cu haine în piaţa Obor (a se citi tarabă) şi ştie cum să-i „ungă“ pe toţi funcţionarii de la Primărie. La un moment dat, şi-a deschis şi un mini-market, dar nu i-a mers – chiria era prea mare. Însă buticul lui a rezistat timp de 20 de ani. Sandu era un om informat, citea presa şi avea tot felul de idei. Făcea promoţii ca să-şi atragă clienţi. Într-o iarnă geroasă, a băgat chiar şi vin fiert la pahar, însă a fost nevoit să renunţe, căci începuseră să se strîngă la buticul lui toţi drojdierii din cartier. Începusem să cred că Sandu e un fel de spirit care veghează etern, cu o atitudine managerială, asupra Căii Moşilor. Însă, doar într-o noapte, buticul său a fost transformat în Servicii funerare non-stop. De atunci, nu l-am mai văzut.
Toţi aceştia sînt oameni din cartierul meu. Oameni pe care i-am cunoscut, cu care m-am întîlnit pe stradă, cu care am stat de vorbă. Sînt ei nişte oameni obişnuiţi sau sînt nişte personaje? Şi, în fond, ce este un personaj? Iată una dintre întrebările la care acest dosar încearcă să răspundă.
