Cel mai iubit film al românilor

„PENTRU SPECTACOLUL DE LA ORA 18 NU MAI SÎNT BILETE“ 

Am o poveste. Mă rog, am mai multe... Memoria mai trage chiulul, dar sînt aproximativ sigur că se întîmpla prin 1984 – ajung la şcoală (nr. 19, pe Arghezi), evident că am întîrziat, diriginta mă priveşte chiorîş, apoi anunţă că tovarăşul şi tovarăşa vin dis-de-dimineaţă cu treburi, alături, la CC, drept pentru care mergem să-i întîmpinăm, apoi sîntem duşi la un film, nu ştim încă la care, după care ne întoarcem să le facem cu mîna de la revedere – ăsta ar fi programul, comandanţii de grupă fac listele. Ne adunăm, care mai cu chef, care mai fără; tu nu! – îmi spune diriginta. (Aici trebuie precizat că eram un soi de elev problemă – m-au făcut pionier că n-aveau încotro, utecist n-aveau să mă facă niciodată.) Trebuie să mă credeţi că m-am rugat de ea să mă primească – doar nu era să ratez un film (şi încă unul surpriză!), mai ales în timpul orelor! Ziua Z, ora H, ne prezentăm punctuali, sîntem duşi în piaţă, facem cu mîna, după care ne lăsăm introduşi în sala mică a Palatului, Auditorium, şi ne căutăm cele mai bune locuri. Din boxe se aude o muzică non-definită, iar noi, o droaie de copilandri cu cravate la gît, facem pariuri, presupuneri febrile – oare ce ne dă? Războiul stelelor, din nou? Poate Jedi, îndrăzneşte unul mai curajos – atrag respectuos atenţia, mai ales celor mici, că Întoarcerea, pe ecranele româneşti, s-a întîmplat abia în 1997... Eu mi-aş dori Provocarea dragonului, zice altul (în fapt, două episoade din seria TV Spider-Man, din 1981, montate la un loc şi care, la noi, au făcut evident senzaţie, în lipsă de altceva), dar totuşi, parcă Jedi... Am ţinut-o aşa două ore, poate mai mult. La un moment dat, ne-am dat seama c-am fost păcăliţi – dar am continuat să sperăm, pînă în ultima clipă. Degeaba – luminile nu s-au stins defel, iar muzica aia infectă s-a repetat, ad nauseam. Tîrziu, au venit, ne-au dus din nou în piaţă, să facem atmosferă, nimeni nu mai avea nici un chef. Şi doar eram aşa de uşor de cumpărat!

Pînă la urmă, am văzut Întoarcerea lui Jedi la videoclubul clandestin din Cumpătu (mai exact Restaurantul Vînătorul, care azi zace în paragină), cam la trei ani de la premiera oficială. L-am văzut în fum de ţigară şi cu un sfert de ecran obturat de cîrlionţii unui june negricios – ce mai conta? N-am văzut filme „la video“ decît acolo şi la cîţiva prieteni de familie –, dar aveam colegi binevoitori, care vedeau acasă Scarface sau Dirty Dancing şi apoi le povesteau la şcoală, cadru cu cadru. În fine... Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred că filmele erau tot ce-aveam mai important în anii ăia, nu numai. Îmi aduc aminte cu drag de guvizii prăjiţi de Dinescu sau Sîntimbreanu, de partide de canastă interminabile şi de partide de Monopoly interşanjabile, de Pepsi şi bezele, de clătite şi vinete; mi-aduc aminte de Magicianul, plimbat din mînă-n mînă la Casa Scriitorilor, mi-aduc aminte (confiteor!) chiar şi de semifinala infernală Franţa-Germania, despre care Ioan Chirilă avea să scrie, splendid: „Acest meci nu poate avea un învingător, pentru simplul motiv că nu poate avea un învins“. Dar, dacă trebuie să aleg un loc, unul singur, unde evadam, unde respiram, unde rîdeam şi plîngeam şi rîdeam din nou, unde totul era minunat şi minunile se întîmplau, matematic, cam o dată la două ore, atunci aleg cinema-ul.

De ce mergeau românii la cinema

Nu cred că e momentul unei polemici retorice – mergeau românii la cinema pentru că n-aveau altceva mai bun de făcut sau n-aveau altceva mai bun de făcut pentru că mergeau la cinema? Cum şi cînd s-a pierdut această îndeletnicire? Se mai poate face ceva? Mai degrabă aş vrea să-mi amintesc ce anume vedeau românii la cinema. E mai simplu decît credeam – vedeau tot. „Tot“ însemnînd ofertele autohtone, care în acea vreme compensau prin regularitate ceea ce le lipsea în calitate, ofertele socialiste, în special sovietice, şi oferta anglo-saxonă, mai mult sau mai puţin cenzurată, mai mult sau mai puţin decalată, plus niscai delicatese chinezeşti sau nord-coreene, pentru cunoscători. Pe măsură ce se apropiau întunecaţii ani ’80, titlurile se împuţinau, ceea ce nu împiedica sălile să fie pline, din contră. Cópiile filmelor se plimbau din oraş în oraş, calitatea peliculei scădea de la proiecţie la proiecţie – scădea şi lungimea, dacă ne gîndim la etatea aparatelor, aşa că nu se mira nimeni dacă Jandarmul şi jandarmeriţele avea 90 de minute la Bucureşti, 83 la Sinaia şi 75 la Bucureşti, la întoarcere. Căci filmele se reluau în draci – cu puţin noroc, puteai să vezi acelaşi film, în „premieră“ la Patria, o dată pe an. Nu sînt răutăcios, mă bucur nespus că am văzut o comedie americană, Hot Stuff (Marfă furată se chema la noi) de vreo patru ori în doi ani, mi-a rămas la fel de drag şi astăzi, cînd, culmea!, a devenit o raritate, în sensul că DVD-ul nu se produce decît la comandă.

Mi-aduc aminte că cineva, undeva, a avut ideea unul revival Louis de Funès – toată vara lui ’87, la Cinema Scala s-a (re)difuzat cam tot ce era în arhive, de la seria Jandarmilor la Oscar şi Avarul. Sala era arhiplină de fiecare dată, se stătea pe jos, în fund, pe trepte, se rîdea isteric – se rîdea aşa de tare încît, după fiecare hohot, pierdeai următoarele trei replici. La seria Piedone se rîdea mai puţin – în ciuda faptului că stăteam cu orele la coadă, cred că aveam gusturi mai bune decît părea la prima vedere. Alte clasice din epocă, văzute şi răs-văzute? Superpoliţistul, pe care-l visam şi noaptea, Poliţist sau delincvent (adică Flic ou voyou), văzut la matineu, la Studio, Afacerea Pigot (adică Pour la peau d’un flic), cu secvenţele nud tăiate la măcelăria din colţ, Împuşcat în spate, un policier rusesc (nu glumesc), Spartacus (ecran panoramic, rîndul doi la Luceafărul, actualmente CinemaPRO), Corăbiile lungi (idem, bun venit torticolis!), Comoara din lacul de argint (peste ani aveam să aflu că bad guy era Herbert Lom), Sora 13, la care îmi pare rău c-am rîs aşa de tare, Aventurile a patru italieni în Rusia şi Raidul vărgat (pe care le caut acum cu disperare, în van), Urmărire la Amsterdam (The Puppet Chain, în original, primul film la care mi-a fost frică), Atenţie la gafe (o comedie franţuzească văzută de trei ori într-o săptămînă) – şi-aş putea s-o ţin aşa pînă mîine, dar mi se spune în cască să ating şi cultura neaoşă, căci avem blockbustere şi la noi, în RSR.

Blockbustere made in RSR

Ei da, avem (pardon, aveam), numai că aici se impune o precizare. Nu vreau să m-acuzaţi că fluier în biserică, dar una e să accepţi filme de aventuri din liga a doua, doar pentru că n-ai acces la campioni (reamintesc, pentru tinerii cititori, că seriile Indiana Jones sau Back to the Future n-au pupat ecran românesc, iar alde Taxi Driver, Ultimul tango la Paris, A fost o dată în America, Sophie’s Choice, Vînătorul de cerbi şi celelalte s-au văzut exclusiv pe casete video), şi alta e să accepţi cópii după clasice doar pentru că cineaştii locali n-au suficientă imaginaţie. Pot să înţeleg superproducţiile de epocă (Columna, Dacii, Burebista, Mihai Viteazul) – am senzaţia că fiecare cinematografie a avut un soi de obligaţie să bifeze genul. Pot să înţeleg comediile romantice (Declaraţie de dragoste, Liceenii, Extemporal la dirigenţie) – chiar dacă guilty pleasure e un concept capitalist, îl îmbrăţişăm cu graţie. Pot chiar să înţeleg succesul fulminant (cozi, aglomeraţie, bilete la bişniţă – „E cu loc? Sigur, nepoate!“) al comisarilor Roman/Miclovan/Moldovan, al BD-urilor (regia Mircea Drăgan), al seriei Ardelenilor (începută de Dan Piţa şi terminată de Mircea Veroiu), al epopeii Mărgelatu (şase filme, de la Drumul oaselor la Colierul de turcoaze) – în fond, cîţi dintre noi ştiau, la vremea respectivă, cît şi de unde se inspiraseră autorii? Şi pot să-mi aduc aminte cu nostalgie de Răpirea fecioarelor, de Operaţiunea Monstrul, de Secretul lui Bachus, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, chiar şi de Racolarea (brr!), dar mi-e teamă că succesul lor financiar a ţinut exclusiv de conjunctură, iar cel sentimental ţine exclusiv de delicateţea şi blîndeţea noastră.

Ceea ce nu pot să înţeleg – şi n-am putut nici atunci, vă jur – este impactul incredibil al unui film ca Nea Mărin miliardar (1979), văzut, pare-se, de 14 milioane de români. Filmul lui Sergiu Nicolaescu mi s-a părut indigest chiar şi în epoca în care „indigest“ şi „Nicolaescu“ nu se scriau neapărat împreună – cu tot dragul pentru actori, şi cu tot dragul pentru copilărie, şi cu tot dragul pentru cinema, la urma urmei, faptul că Nea Mărin miliardar este cel mai iubit film al românilor îmi pare deopotrivă siderant şi simptomatic. Iar faptul că fraza din motto n-o s-o mai auzim poate niciodată îmi pare de-a dreptul apocaliptic. Mă iertaţi, am priceput, mă duc la împărtăşanie. 

Andrei Creţulescu este critic de film.

Imagine din filmul Nea Mărin miliardar