Andrei CRETULESCU

"Există oameni care au venit deja la festival şi abia aşteaptă să se întoarcă, şi-au anunţat prieteni, colegi, vecini, mă rog, aşa cum există oameni care pînă acum n-au ajuns, dar au jurat că anul ăsta nu mai ratează. Încet-încet, puiuţul TIFF-ului creşte, îşi arată colţii..."

Sau şlagăre, dacă preferaţi. De dragoste. Ca să nu zic „of şi inimă albastră“. Am trişat niţel. Nu sînt toate din aceeaşi epocă. Cîteva dintre ele cochetează cu alte genuri – mai departe de muzica uşoară, adică. Iar alte cîteva nu sînt cele pe care le-aţi fi aşteptat citind numele interpreţilor.

"Zece filme în competiţie, unsprezece în secţiunea necompetitivă, plus cinci în secţiunea paralelă Focus Chile, alte trei proiectate sub emblema Venice Days, başca un screening omagial, unul aniversar, două proiecţii in memoriam şi un film surpriză."

"Cineva spunea, niţel cam bombastic, că sînt . Iar genul horror în sine e cumva hulit sau privit de sus... În fine, Tudor Giurgiu îmi tot şoptea de cîţiva ani că-şi doreşte un asemenea festival în Transilvania. Am bătut palma la Cannes, în 2012 – iar în august aveam prima ediţie. Cred că e un record."

Unde e soarele? Unde sînt tinerii? Unde sînt fetele? Unde sînt filmele? Mă rog, alea remarcabile... Şi unde e Ryan Gosling?! La ultima întrebare – dintre cele care au bîntuit croazeta în acest an – a fost cel mai uşor de răspuns, chit că răspunsul a venit cînd nimeni nu mai voia să ştie de el.

Am impresia că SF-ul din titlu ar trebui cumva redefinit... Bere Kaiser la cutie, cumpărată de la (acum defunctul) UNIC pe dolari!? Casete audio înregistrate (la comandă au ba) şi vîndute în pasaj la Universitate sau în Romană, la coloane!? Începuturile anilor ’90 în România ar merita un soi de Larousse numai al lor.

„Cînd dracu’ s-a mutat festivalul în noiembrie?“ Poate părea paradoxal – dacă ţinem cont de titlu, deşi realizez că titlul trimite mai degrabă la palmares decît la context –, dar asta a fost cea mai des auzită replică pe croazetă, în toate limbile posibile.

Am văzut Întoarcerea lui Jedi la videoclubul clandestin din Cumpătu (mai exact Restaurantul Vînătorul, care azi zace în paragină), cam la trei ani de la premiera oficială. L-am văzut în fum de ţigară şi cu un sfert de ecran obturat de cîrlionţii unui june negricios – ce mai conta?

Nu mai ştiu cînd am început să mă lamentez apropo de lipsa filmului de gen din peisajul cinematografic neaoş – cu siguranţă înainte de valul de filme, mai mult sau mai puţin asemănătoare, care ne-a dus, deopotrivă, cu capul în nori şi picioarele pe pămînt.

O cucoană înlăcrimat/disperată încearcă să se sinucidă, cu toate că nu-i foarte convinsă - cine-ar fi?...

Movies... Now, more than ever! "Ştiam eu că e ceva în neregulă cu ele" - spune scenaristul, cu un soi de blazare în ton, blazare atribuită de obicei celor care le-au văzut pe toate....