Virtual insanity
Movies... Now, more than ever! "Ştiam eu că e ceva în neregulă cu ele" - spune scenaristul, cu un soi de blazare în ton, blazare atribuită de obicei celor care le-au văzut pe toate. Personajul căruia îi aparţin cuvintele de mai sus, extras, dimpreună cu citatul repectiv, din - poate - cel mai complex film despre cinema făcut vreodată (şi pe care cinefilii respectabili îl vor fi indentificat imediat) avea dreptate doar pe jumătate. Răspunsul său se referea la filmele devenite azi (n.n. - 1950!) mai mici, aşa cum afirma, dispreţuitor, eroina capodoperei sus-menţionate - extrem de interesant (şi, totodată, înfricoşător) să analizăm, după mai bine de jumătate de secol, această sentinţă. Sensul figurat (mai mult TV, mai puţină calitate) nu s-a pierdut, din contră, e mai pregnant ca oricînd - nu, înfricoşător e faptul că spusele au devenit valabile... la propriu. Ştim cu toţii că în România oamenii merg din ce în ce mai rar la cinema - excepţia ar fi Mall-urile, dar acolo filmul e îndeobşte doar un pretext pentru popcorn sau pierdut timpul sîmbătă seara cu ceva mişcare colorată prin faţa ochilor. Nu o dată am văzut oameni care habar n-aveau la ce (de ce?) au venit - se chiorau molatec pe monitoare şi argumentau româneşte: "Hai dragă la ăla cu negru' simpatic!". S-ar putea crede că a nu merge la cinema e sinonim cu a nu vedea filme - greşit; mulţi, tineri dar nu numai, văd filmele acasă, la grămadă, pe monitor, fumînd ca şerpii. Să ne lamentăm atunci că românii nu văd filme? Dar cum, iată că le văd - mizerabil, înghesuit, le văd şi pace. Să ne bucurăm atunci? Not quite... În fond, cine sînt oamenii care văd filmele pe calculator? Se cam împart în două categorii, dacă mă întrebaţi pe mine. Ar fi, în primul rînd, cei mici, de la liceeni, la studenţi, care se plîng că n-au bani şi timp de cinema (deşi un bilet face cît două beri, dar în fine) şi atunci piratează la greu, dar şi la nimereală, în special filme noi şi foarte noi. Sînt oameni relativ pasionaţi, care ar putea să povestească ore în şir despre nu ştiu ce experiment independent, asiatic sau hardcore, de Von Trier sau Haneke, de Tarantino sau Rodriguez, dar totodată sînt oameni care habar n-au exact cine a fost Howard Hawks sau ce s-a întîmplat cu "Splendoarea Ambersonilor"... În al doilea rînd, ar fi oamenii care cîştigă suficient pentru a-şi permite să meargă la cinema, dar care, din motive de comoditate, zgîrcenie sau prostie, preferă să vadă King Kong, să zicem, pe un ecrănel de 30-40 de centimetri, în loc să facă doi paşi pînă la "Patria". Ar mai exista o a treia categorie, ceva mai specială, formată din acei oameni pasionaţi pînă la obsesie, care au văzut, nota bene, "clasicele" atunci cînd trebuia, oameni care bat anual mii de kilometri pentru a vedea noul Woody Allen sau noul Park Chan-Wook sau vreo capodoperă pierdută a anilor '70 (Two Lane Blacktop, de Monte Hellman, de exemplu) în cadrul vreunui festival obositor, dar fascinant, oameni cărora filmele cumpărate pe DVD-uri de colecţie, mai mult sau mai puţin scumpe, nu le sînt de ajuns şi atunci bat palma cu Diavolul, muşcă din măr (Apple Macintosh pentru prieteni) şi pescuiesc (confiteor!) din "reţea" rarităţi cultissime semnate Sam Fuller sau Larry Cohen, autori pe care nici o televiziune nu-i difuzează, nici o companie nu-i scoate pe DVD şi de care, în general n-a prea auzit nimeni. Sînt autori care nu constituie o condiţie sine qva non a noţiunii de cinefil, e drept, dar fără de care viaţa ar fi mai puţin frumoasă. Presupun că nu mai e un secret pentru nimeni - pentru o anumită generaţie (să-i spunem too old to rock'n roll, to young to die), cultura cinematografică s-a făcut parte în săli umplute pînă la refuz chiar şi la filme care rulau a zecea oară (mai ales în ultimii ani în care singurul distribuitor se chema Ceauşescu), parte la Cinematecă, în ciuda sau poate chiar din cauza condiţiilor (scaune, sunet, lumină sub limita decentă), parte (uriaşă) datorită casetelor video devorate imediat după decembrie '89, cu pofta celui frustrat mult prea mult. Sigur că există norocoşi care au avut acces la "VHS-ul oprit" şi înainte de Revoluţie - îşi mai aduce cineva aminte de întîlnirile semi-clandestine la colţ de stradă, cînd schimbam un Vînător de cerbi pe un Amadeus învelit în ziar? OK, poate doar o pungă, să nu exagerăm cu scenografia, dar morala e în altă parte - oare ce semnificaţie au aceste (să le spunem pe nume) piraterii pentru junele care azi apasă trei butoane şi peste 4-5 ore are filmul în computer, gata de play? Trecînd peste cugetările lacrimogen/retorice, discurile de azi nu se compară cu casetele de pe vremuri, aşa cum erau ele - prăfuite, aberant dublate, dar totodată fermecătoare. Cei care schimbau filme acum 20 de ani o făceau de nevoie, cei care o fac acum, o fac, în principal, pentru că se poate. Asta-i diferenţa - şi dacă privim niţel la gradul de incultură al celor care au azi la nas filmele pentru care alţii trebuiau să transpire altădată, tragem concluzia că preţul pe care-l plătim pentru capitalism e din ce în ce mai piperat. Culmea culmilor e că pe băştinaşii care descarcă filme cu nemiluita, îi mai pot înţelege cît de cît (fără să îi scuz însă) - vor neapărat să vadă filmele care nu (mai) ajung la cinema; occidentalii însă, care au acces la absolut orice şi care preferă să vadă totul acasă, sînt impardonabili. De ce nu vin toate filmele şi la noi, întrebaţi? Foarte simplu - din cauza distribuitorilor, cărora le e teamă să aducă filme fără superstaruri, din moment ce lumea abia dacă se înghesuie la blockbustere insipide, darămite la un Kaurismaki. De ce nu se înghesuie lumea, întrebaţi? Pentru că jumătate din oameni sînt speriaţi de lombrosienii cu sau fără telefoane mobile, care îşi explică unul altuia plot-ul ("Cum, Jim era trădătorul!?! Eu credeam că e şeful!"), iar cealaltă jumătate a ajuns să considere cinema-ul o chestie vulgară şi inutilă. Sad but true - a 7-a artă e astăzi o industrie la îndemîna oricui, o jucărie pe care o fabrică mulţi şi la care se pricep şi mai mulţi, şi e considerată o formă de entertainment niţel deasupra jocurilor video, un produs expandat care ne inundă, degeaba, prin toate canalele posibile, de unde şi motto-ul pe care l-am "împrumutat" dintr-un alt mare film despre cinema. Poate ultimul. Ce-i de făcut, aud o şoaptă... Să închidem Internet-ul? Nici pomeneală, e stupid, nu se face şi, oricum, s-ar inventa altceva, implanturi pe creier, ceva, orice. Să ne întoarcem la cinema, aşa cum e? Mersul la film a devenit o corvoadă, o rutină, ceva banal şi diform. Farmecul de a vedea un film pe marele ecran nu se poate compara însă cu nimic. Încă. Eu zic să încercaţi. E greu, dar nu imposibil. La biserică de cînd n-aţi mai fost?
