⬆
filmul românesc - cine are nevoie de el?
Cinema-ul românesc: stare de fapt
De cîţiva ani încoace, la toate festivalurile de literatură sau la lecturile publice din străinătate la care am fost invitată, s-a ajuns invariabil şi la discuţia despre filmele româneşti recente. Cei cu care mă întîlneam nu ştiau foarte multe lucruri despre literatura română, dar auziseră de 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, de Moartea domnului Lăzărescu sau de A fost sau n-a fost?
Cu „F” de la „Finanțare”
Nu de alta, dar pentru a putea vorbi de un eventual „F“ de la „Film“ e nevoie de bani. Bani pe care producătorii români îi obţin în proporţie de aproximativ 50% de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), în timp ce restul sînt strînşi de pe la diverşi parteneri şi investitori, fie ei străini sau autohtoni. Aşadar, cu foarte puţine, dar extrem de notabile excepţii – A fost sau n-a fost?
„Situația e albastră”
"Interesul meu a scăzut; nu numai în legătură cu cinema-ul autohton, ci cu cinema-ul în general. Am trecut de la faza de îndrăgostire la cea de căsnicie („la bine şi la rău“), apoi la rutină. Am considerat că e cazul să „ies la pensie“. Deci, din perspectiva unui „pensionar“, văd filmul românesc ca pe un absolvent de Harvard sau Sorbona care, în ţară, nu-şi găseşte de lucru: paradoxal, taman diplomele obţinute acolo constituie, aici, un handicap. „Nu e nevoie de el.“
Privirea unui critic
Regizorul italian Francesco Rosi spunea că trebuie să treacă cincisprezece ani pînă cînd un regizor, sau orice artist, poate să proceseze un eveniment profund. Criticii dornici să indice momentul exact în care s-a născut noul cinema românesc s-au oprit în general la filmul lui Cristi Puiu din 2001 Marfa şi banii, făcut nu chiar la cincisprezece ani după 1989, dar destul de aproape.
Management invizibil
Într-un interviu recent la B1, discutînd despre deosebita vizibilitate pe care noul val din cinematografia românească a adus-o României în ultimii ani, regizorul Cristian Mungiu deplîngea faptul că nici o instituţie a statului nu a înţeles că trebuie să susţină în mod constant, coerent şi semnificativ reuşitele cineaştilor şi să consolideze această fereastră de oportunitate pe care filmele autohtone au deschis-o imaginii României în lume.
Afișul de film - scandal vizual sau șoaptă soporifică?
Nu există slogan discret, copil cuminte sau babă frumoasă... În ordinea logică a regulii enunţate de Leonetto Cappiello la începutul secolului al XX-lea („afişul trebuie să fie un scandal vizual“), afişul de film ar trebui aproape să ne asurzească prin originalitate, şoc, impact. Sau măcar să ne bîntuie de la contemplarea lui pînă la vizionarea filmului în sine.
Ar fi bine dacă...
În 20 de ani documentarul s-a mişcat mai greu decît ficţiunea. Gloriile trecutului au ieşit din circuit, unele împinse de vîrstă, altele atrase în alte sfere de preocupări mai mult sau mai puţin cinematografice. „Familia“ de la Studioul „Alexandru Sahia“ a căzut în uitare odată cu acel sediu de la Şosea, care de decenii se afla în vecinătatea protipendadei nomenclaturiste.
O ciorbă și cîteva cartușe oarbe
Cristi Puiu nu face filme, ci „produse audio-vizuale care se apropie mai degrabă de lumea reală“, aşa cum singur spunea într-un interviu acordat anul trecut revistei Film Menu. E o definiţie care-mi place şi pe care sînt tentat s-o ataşez aproape tuturor filmelor (mea culpa!) româneşti ale ultimilor ani.
Cel mai fericit spectator din lume
La clasica şi bine rarefiata întrebare „De unde v-a venit ideea filmului?“, Phil Mulloy, unul dintre invitaţii de seamă al recent încheiatului Anim’est, a răspuns direct, british style: „În general, din cap!“. Happy guy! E miercuri după-amiază, ba chiar aş putea spune că e five o’clock şi încă scriu acest articol care trebuie trimis cît mai repede. Am o mică, mică problemă: m-am tot învîrtit în jurul subiectului şi n-am prea reuşit să-l conturez.
Scenarii despre viitor - anchetă
Unei anchete comode, în care să-i invit încă o dată pe regizorii români să vorbească despre cinema în general şi cel românesc în special, am preferat să le adresez nişte întrebări „actuale“, în ton cu vremurile. Trei regizori au intrat în joc. Răspunsurile lor sînt sincere şi lucide.
Film românesc, gen
Nu mai ştiu cînd am început să mă lamentez apropo de lipsa filmului de gen din peisajul cinematografic neaoş – cu siguranţă înainte de valul de filme, mai mult sau mai puţin asemănătoare, care ne-a dus, deopotrivă, cu capul în nori şi picioarele pe pămînt.