Privirea unui critic

Jay WEISSBERG
Publicat în Dilema Veche nr. 353 din 18 - 24 noiembrie 2010
Privirea unui critic jpeg

Regizorul italian Francesco Rosi spunea că trebuie să treacă cincisprezece ani pînă cînd un regizor, sau orice artist, poate să proceseze un eveniment profund. Criticii dornici să indice momentul exact în care s-a născut noul cinema românesc s-au oprit în general la filmul lui Cristi Puiu din 2001 Marfa şi banii, făcut nu chiar la cincisprezece ani după 1989, dar destul de aproape. Fără îndoială că debutul lui Puiu prezintă multe dintre elementele reprezentative a ceea ce a fost numit „Noul val românesc“, însă oricît le place comentatorilor să pună degetul pe momentul definitoriu, ca cel în care Atena a ieşit perfect conturată din capul lui Zeus, nu e atît de simplu. La fel ca în cazul multor altor categorii cu graniţe permeabile, noul cinema românesc este atît o reacţie la ceea ce a fost înainte (din punct de vedere artistic, politic) cît şi un răspuns receptiv la momentul istoric cu influenţe care puteau fi simţite atît în ţară, cît şi în străinătate. Punerea la grămadă a tuturor regizorilor din noua generaţie cere prudenţă, din moment ce au abordări individuale – şi ăsta e un lucru foarte bun –, dar e util şi să identificăm trăsăturile noului val, făcînd un pic de teoretizare a motivaţiilor şi a consecinţelor acestora. 

Acestea fiind spuse, investigarea „de ce România“ şi „de ce acum“ trebuie făcută cu grijă, răspunsurile sînt la fel de greu de găsit precum a înţelege de ce alte ţări postcomuniste nu au trecut prin aceeaşi renaştere cinematografică. În cazul acestora e ca şi cum uraganul care a măturat blocul sovietic şi a făcut să cadă Zidul Berlinului i-a împrăştiat în cele patru zări pe regizorii talentaţi, mai în vîrstă, şi i-a făcut pe colegii lor mai tineri şi mai puţini talentaţi şi mai dornici de a ţine strîns de poziţiile privilegiate din Ministerele de Cultură. Violenţa anormală a Revoluţiei româneşti a separat-o clar de restul regiunii, însă la fel a separat-o şi lipsa publicului internaţional în sectorul filmului. Unii consideră acest vid elementul-cheie în ridicarea unei noi generaţii de regizori, deşi există punţi către trecut şi orice discuţie despre noul cinema românesc trebuie să îl ia în considerare pe regizorul Lucian Pintilie. 

Pintilie este singurul regizor român cunoscut pe plan internaţional în era Ceauşescu, a cărui carieră poate fi grupată alături de cea a colegilor săi est-europeni Miklós Jancsó, Jirí Menzel, Wojciech Has şi Duˇsan Makavejev. Deşi au stiluri diferite, ei au un fir comun al absurdului, vizibil deja în literaturile lor naţionale, folosit ca o armă împotriva regimurilor opresive. Pintilie a excelat în a amesteca realismul cu un absurd tulburător: filmul său din 1968 – Reconstituirea – a fost un atac virulent la adresa societăţii create de dictatura lui Ceauşescu şi a provocat exilul regizorului în Franţa, timp de peste un deceniu. S-a întors în ţară abia în 1981 doar pentru a pleca din nou pînă după căderea lui Ceauşescu, însă filmele lui au avut un impact profund asupra noului val de regizori români: nu e întîmplător că ultimul film al lui Lucian Pintilie – Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) – a fost scris de Puiu şi Răzvan Rădulescu. 

Surprinzător este cît de puţin e cunoscut Pintilie în afara graniţelor României şi a patriei sale adoptive, Franţa. Pe de altă parte, întotdeauna cultura românească a fost tratată rău de naţiunile anglofone: e şocant cît de puţină literatură românească a fost tradusă în engleză, şi ce s-a tradus nu se mai retipăreşte de multă vreme. Din cîte ştiu, singurul DVD care mai poate fi găsit la vînzare cu un film de Pintilie este scos de MK2 în Franţa. Totuşi, e nevoie de înţelegerea operei sale şi a genezei acesteia pentru a putea aprecia cum se cuvine unde a ajuns cinema-ul românesc acum. Deşi noua generaţie a lăsat în urmă absurdul ca salvă trasă împotriva regimului, ea l-a regăsit în realitatea lăsată în urmă de peste două decenii de guvernare ceauşistă. Realismul dezgolit din filmele lui Puiu, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Radu Jude şi a scenaristului (recent devenit regizor) Rădulescu foloseşte banalul pentru a pune în evidenţă elementele suprarealiste emanate de o societate încă marcată de dictatură. 

Unele dintre aceste lucruri se văd deja în filmele lui Pintilie de după Balanţa (1992), deşi Puiu a fost primul care a transformat acest naturalism hiperdetaliat, înrobit de timp, aproape într-o religie, cu efecte extraordinare în Moartea domnului Lăzărescu (2005). Filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, care a apărut în anul următor, alături de filmul lui Radu Muntean Hîrtia va fi albastră (tot în 2006) sînt şi mai curajoase, şi mai concise, însă nu mai puţin dedicate revelării adevărului. Există absurd, însă nu în modul anarhic şi violent din filmele anterioare: acum acesta e însoţit de melancolie, de un sentiment că aceşti regizori noi sînt întristaţi, dar nu foarte surprinşi de incapacitatea României de a arunca definitiv mantaua anilor lui Ceauşescu. 

Multe dintre aceste lucruri vin din imagine: camera adesea ţinută în mînă, fără teamă de cadre lungi, şi o tremurare care pare la început rudimentară, însă care, la o privire mai atentă, accentuează sentimentul de regie necomplicată. Filmele însele sînt riposte tăioase la cei cincizeci de ani de dinainte, de fum şi oglinzi, adevăruri îngropate şi o constantă ascundere: eliminînd elementele de stil pînă la minim, aceşti regizori menţin un focus de lamă asupra sincerităţii. Această onestitate nu trebuie confundată cu simplitatea – oricine se uită la Poliţist, adjectiv (2009) ştie că nu e nimic simplu în felul în care Porumboiu îşi construieşte scenariul, personajele şi spaţiul. 

Mai putem să aducem aici în discuţie şi filmul lui Cristian Mungiu – 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (2007). Camera lui Mungiu se mişcă în spaţiu, diferit de cea de la Porumboiu. Lui îi place să se apropie de personaje, să le urmărească din spate ca pentru a-l asigura pe spectator că nici o scamatorie nu îl va îndepărta de adevărul fundamental, necesar. În ciuda acuzaţiilor că noul cinema românesc are un fetiş pentru arhitectura coşcovită şi orizonturile gri ale oraşelor, realitatea este limpede. Spre deosebire de multe cinema-uri naţionale în care majoritatea filmelor se petrec în capitale, filmele româneşti au o viziune mai largă, refuzînd constant să privilegieze Bucureştiul în defavoarea altor oraşe şi zone. În felul ăsta ai un sentiment mai naţional decît în multe alte industrii de film. 

În timp ce una dintre trăsăturile-cheie ale noului cinema românesc este calitatea excepţională a actorilor săi, acesta e un cinema care înlătură conceptul de star. Desigur, sînt actori care ies în evidenţă: Vlad Ivanov, Anamaria Marinca, Răzvan Vasilescu, Luminiţa Gheorghiu, Maria Dinulescu, ca să amintim cîţiva, sînt toţi actori ale căror interpretări îţi rămîn în minte cu fiecare rol. Însă felul în care sînt concepute filmele favorizează un sentiment de echipă, aproape ca şi cum chiar filmele ar reacţiona împotriva cultului personalităţii, un subiect atît de delicat într-o ţară care a fost strivită de un dictator cu un simţ exacerbat de autopropagandă. În loc de decoruri grandioase şi monologuri dramatice care să îl ducă pe actor dincolo de filmic în ceva teatral, filmele tind să utilizeze conversaţii lungi, adesea banale, a căror lungime intenţionată şi întorsături subtile revelează personajul. 

La fel de mult ca imaginea, scenariile amplifică această sinceritate, alături de o inteligenţă uluitoare. Părţi lungi de dialog par să nu ducă niciunde – unii i-au acuzat pe cineaşti că înadins plictisesc spectatorul – însă în focusul lor asupra banalului şi în ritmurile lor antidramatice, aceste conversaţii străpung monotonia de zi cu zi pe care sînt chemate să o reproducă, şi ating ceva mai măreţ. Poliţist, adjectiv este poate cel mai spectaculos exemplu în acest sens, Porumboiu (regizor şi scenarist) construind cu răbdare naraţiunea şi apoi, în două segmente geniale, filetînd sensul din cuvinte ale căror importanţă iluminează tot ce a venit pînă acolo. 

E de la sine înţeles că românii vor înţelege întotdeauna mai mult din filmele lor decît ceilalţi. Limba, cultura, istoria, toate joacă un rol esenţial în imaginea panoramică şi nu oricine le poate percepe la acelaşi nivel. Acestea fiind spuse, unora li se pare ironică lipsa de popularitate a cinema-ului românesc în interiorul ţării, în contrast cu primirea pe care le-a făcut-o comunitatea internaţională. Aş vrea să sugerez că acest lucru e mai puţin surprinzător decît pare, şi nu doar din cauza lipsei tragice de cinematografe – conform datelor existau mai mult de 250 de cinematografe înainte de 1989, iar în 2009 funcţionau 85 (dar numărul lor se află în creştere). Noul cinema românesc nu se sfieşte să fie cinema de artă şi nu se adaptează la mişcările populiste. Aceia dintre noi care am fost la prima proiecţie de la Cannes a filmului Moartea domnului Lăzărescu îşi amintesc şirurile lungi de spectatori care au ieşit de la film înainte de final: puţini au ştiut la ce să se aştepte, iar filmul testează fără îndoială publicul. În plus, de-a lungul anilor ’90 imaginea care se suprapunea despre România era formată de prezentările patetice ale orfelinatelor infame – ultima dată cînd Vestul şi-a manifestat interesul în România a fost înainte de Al Doilea Război Mondial, însă legendarele ei farmece puritane au pierit de mult din memorie. 

Ca în cazul oricărei mişcări artistice, e nevoie de cîţiva critici şi experţi influenţi pentru a crea un curent pozitiv, iar acum produsele cinema-ului românesc sînt extrem de apreciate (strict în sfera rarefiată a filmelor de artă), astfel că nici un festival important de film nu poate fără cel puţin unul sau două titluri în premieră. În ţară, acest lucru duce la multe frămîntări şi îngrijorarea că acest „nou val“ nu se poate susţine nici în România, nici în străinătate. Recentul succes de casă destul de important al filmului Amintiri din Epoca de Aur (2009) trebuie văzut ca un semn bun, mai ales cînd e corelat cu încasările făcute de filmul lui Florin Şerban Eu cînd vreau să fluier, fluier (2010). Totuşi, un cinema naţional cu adevărat sănătos trebuie să cuprindă un spectru larg: filme de artă plus comedii romantice, thrillere şi tot restul. Dacă se va realiza acest lucru, ar fi prima oară cînd industria de film a unei naţiuni s-ar baza pe forţa produsului său cel mai intelectual, dar pînă la urmă, cine ştie, filmul românesc se dovedeşte a fi plin de surprize. 

Jay Weissberg este critic de film şi scrie pentru revista americană Variety. 
traducere de Laura POPESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

google chrome foto shutterstock
Google s-ar putea despărți de Chrome, dacă Alphabet acceptă oferta de 34,5 miliarde de dolari. Ce opțiuni au utilizatorii
Google s-ar putea despărți de Chrome, dacă Alphabet acceptă oferta de 34,5 miliarde de dolari depusă de start-up-ul de inteligență artificială Perplexity. Tranzacția, care ar putea afecta serios utilizatorii, lasă câteva opțiuni pe care le explicăm în cele ce urmează cu ajutorul unui specialist.
Zodii, Shutterstock jpg
Zodia care astăzi, 20 august, o să afle un secret care o să-i schimbe viața. Îi va influența relațiile, cariera sau chiar modul în care își privește propria identitate
Astăzi, astrele au pregătit surprize deosebite pentru fiecare zodie, dar una dintre ele va primi o veste care îi poate schimba cu adevărat cursul vieții.
Screenshot 2025 08 20 002043 png
Noi atacuri rusești la granița cu România. Mesaje RO-Alert în judeţul Tulcea: există posibilitatea căderii unor obiecte din spaţiul aerian
Un nou atac rusesc cu drone a avut loc marți noapte, în porturile de pe malul dunărean al Ucrainei, în apropierea graniței cu România. Locuitorii au fost anunțați prin mesaje RO-Alert despre faptul că există posibilitatea căderii unor obiecte din spațiul aerian.
Summit la Casa Albă Trump și liderii europeni FOTO Profimedia
Cât de aproape e acum pacea în Ucraina și ce are de făcut România. „Asta arată capacitatea Europei de a se mobiliza”
Diplomația încearcă să preia inițiativa pentru a pune capăt războiului din Ucraina, iar primele progrese nu s-au lăsat așteptate. Totuși, există în continuare și piedici semnificative.
Donald Trump si Viktor Orban FOTO AFP
Donald Trump l-a sunat pe Viktor Orban ca să-l întrebe de ce blochează negocierile de aderare a Ucrainei la UE
Preşedintele SUA, Donald Trump, l-a sunat pe Viktor Orban, după discuţiile cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski şi cu liderii europeni.
Asediul Leningradului (© Boris Kudoyarov / Wikimedia Commons)
20 august, ziua în care a început asediul Leningradului, una dintre cele mai lungi și sângeroase blocade din istorie
Pe 20 august 1941, trupele germane au început asediul Leningradului, una dintre cele mai lungi și sângeroase blocade din istorie. Orașul a rezistat aproape 900 de zile, în ciuda foametei și bombardamentelor, pierzând peste un milion de locuitori.
image png
Fibrele, superalimentul ignorat: cum te ajută să previi cancerul și bolile intestinale
Consumul adecvat de fibre alimentare nu doar că susține digestia, ci produce în corp compuși care pot modifica activitatea genelor, prevenind astfel apariția cancerului.
532923056 1080943607523219 4150371167637420113 n jpg
Guvernul Bolojan pregătește OUG care să interzică cumulul pensiei cu salariul. Transferurile și detașările vor fi blocate
Guvernul Bolojan pregătește proiectul Ordonanței de Urgență care să interzică cumulul pensiei cu salariul pentru toate categoriile de angajați din instituțiile publice și din companiile sau regii de stat. Măsura i-ar putea exclude, însă, pe medici și profesori.
anca todoni facebook8 jpg
Anca Todoni a luptat ca o leoaică, dar pleacă învinsă devreme de la US Open. Decepție pentru perechea Răducanu-Alcaraz
România nu mai are nicio reprezentantă în calificările ultimului turneu de Mare Șlem al anului.