Privirea unui critic

Jay WEISSBERG
Publicat în Dilema Veche nr. 353 din 18 - 24 noiembrie 2010
Privirea unui critic jpeg

Regizorul italian Francesco Rosi spunea că trebuie să treacă cincisprezece ani pînă cînd un regizor, sau orice artist, poate să proceseze un eveniment profund. Criticii dornici să indice momentul exact în care s-a născut noul cinema românesc s-au oprit în general la filmul lui Cristi Puiu din 2001 Marfa şi banii, făcut nu chiar la cincisprezece ani după 1989, dar destul de aproape. Fără îndoială că debutul lui Puiu prezintă multe dintre elementele reprezentative a ceea ce a fost numit „Noul val românesc“, însă oricît le place comentatorilor să pună degetul pe momentul definitoriu, ca cel în care Atena a ieşit perfect conturată din capul lui Zeus, nu e atît de simplu. La fel ca în cazul multor altor categorii cu graniţe permeabile, noul cinema românesc este atît o reacţie la ceea ce a fost înainte (din punct de vedere artistic, politic) cît şi un răspuns receptiv la momentul istoric cu influenţe care puteau fi simţite atît în ţară, cît şi în străinătate. Punerea la grămadă a tuturor regizorilor din noua generaţie cere prudenţă, din moment ce au abordări individuale – şi ăsta e un lucru foarte bun –, dar e util şi să identificăm trăsăturile noului val, făcînd un pic de teoretizare a motivaţiilor şi a consecinţelor acestora. 

Acestea fiind spuse, investigarea „de ce România“ şi „de ce acum“ trebuie făcută cu grijă, răspunsurile sînt la fel de greu de găsit precum a înţelege de ce alte ţări postcomuniste nu au trecut prin aceeaşi renaştere cinematografică. În cazul acestora e ca şi cum uraganul care a măturat blocul sovietic şi a făcut să cadă Zidul Berlinului i-a împrăştiat în cele patru zări pe regizorii talentaţi, mai în vîrstă, şi i-a făcut pe colegii lor mai tineri şi mai puţini talentaţi şi mai dornici de a ţine strîns de poziţiile privilegiate din Ministerele de Cultură. Violenţa anormală a Revoluţiei româneşti a separat-o clar de restul regiunii, însă la fel a separat-o şi lipsa publicului internaţional în sectorul filmului. Unii consideră acest vid elementul-cheie în ridicarea unei noi generaţii de regizori, deşi există punţi către trecut şi orice discuţie despre noul cinema românesc trebuie să îl ia în considerare pe regizorul Lucian Pintilie. 

Pintilie este singurul regizor român cunoscut pe plan internaţional în era Ceauşescu, a cărui carieră poate fi grupată alături de cea a colegilor săi est-europeni Miklós Jancsó, Jirí Menzel, Wojciech Has şi Duˇsan Makavejev. Deşi au stiluri diferite, ei au un fir comun al absurdului, vizibil deja în literaturile lor naţionale, folosit ca o armă împotriva regimurilor opresive. Pintilie a excelat în a amesteca realismul cu un absurd tulburător: filmul său din 1968 – Reconstituirea – a fost un atac virulent la adresa societăţii create de dictatura lui Ceauşescu şi a provocat exilul regizorului în Franţa, timp de peste un deceniu. S-a întors în ţară abia în 1981 doar pentru a pleca din nou pînă după căderea lui Ceauşescu, însă filmele lui au avut un impact profund asupra noului val de regizori români: nu e întîmplător că ultimul film al lui Lucian Pintilie – Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) – a fost scris de Puiu şi Răzvan Rădulescu. 

Surprinzător este cît de puţin e cunoscut Pintilie în afara graniţelor României şi a patriei sale adoptive, Franţa. Pe de altă parte, întotdeauna cultura românească a fost tratată rău de naţiunile anglofone: e şocant cît de puţină literatură românească a fost tradusă în engleză, şi ce s-a tradus nu se mai retipăreşte de multă vreme. Din cîte ştiu, singurul DVD care mai poate fi găsit la vînzare cu un film de Pintilie este scos de MK2 în Franţa. Totuşi, e nevoie de înţelegerea operei sale şi a genezei acesteia pentru a putea aprecia cum se cuvine unde a ajuns cinema-ul românesc acum. Deşi noua generaţie a lăsat în urmă absurdul ca salvă trasă împotriva regimului, ea l-a regăsit în realitatea lăsată în urmă de peste două decenii de guvernare ceauşistă. Realismul dezgolit din filmele lui Puiu, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Radu Jude şi a scenaristului (recent devenit regizor) Rădulescu foloseşte banalul pentru a pune în evidenţă elementele suprarealiste emanate de o societate încă marcată de dictatură. 

Unele dintre aceste lucruri se văd deja în filmele lui Pintilie de după Balanţa (1992), deşi Puiu a fost primul care a transformat acest naturalism hiperdetaliat, înrobit de timp, aproape într-o religie, cu efecte extraordinare în Moartea domnului Lăzărescu (2005). Filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, care a apărut în anul următor, alături de filmul lui Radu Muntean Hîrtia va fi albastră (tot în 2006) sînt şi mai curajoase, şi mai concise, însă nu mai puţin dedicate revelării adevărului. Există absurd, însă nu în modul anarhic şi violent din filmele anterioare: acum acesta e însoţit de melancolie, de un sentiment că aceşti regizori noi sînt întristaţi, dar nu foarte surprinşi de incapacitatea României de a arunca definitiv mantaua anilor lui Ceauşescu. 

Multe dintre aceste lucruri vin din imagine: camera adesea ţinută în mînă, fără teamă de cadre lungi, şi o tremurare care pare la început rudimentară, însă care, la o privire mai atentă, accentuează sentimentul de regie necomplicată. Filmele însele sînt riposte tăioase la cei cincizeci de ani de dinainte, de fum şi oglinzi, adevăruri îngropate şi o constantă ascundere: eliminînd elementele de stil pînă la minim, aceşti regizori menţin un focus de lamă asupra sincerităţii. Această onestitate nu trebuie confundată cu simplitatea – oricine se uită la Poliţist, adjectiv (2009) ştie că nu e nimic simplu în felul în care Porumboiu îşi construieşte scenariul, personajele şi spaţiul. 

Mai putem să aducem aici în discuţie şi filmul lui Cristian Mungiu – 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (2007). Camera lui Mungiu se mişcă în spaţiu, diferit de cea de la Porumboiu. Lui îi place să se apropie de personaje, să le urmărească din spate ca pentru a-l asigura pe spectator că nici o scamatorie nu îl va îndepărta de adevărul fundamental, necesar. În ciuda acuzaţiilor că noul cinema românesc are un fetiş pentru arhitectura coşcovită şi orizonturile gri ale oraşelor, realitatea este limpede. Spre deosebire de multe cinema-uri naţionale în care majoritatea filmelor se petrec în capitale, filmele româneşti au o viziune mai largă, refuzînd constant să privilegieze Bucureştiul în defavoarea altor oraşe şi zone. În felul ăsta ai un sentiment mai naţional decît în multe alte industrii de film. 

În timp ce una dintre trăsăturile-cheie ale noului cinema românesc este calitatea excepţională a actorilor săi, acesta e un cinema care înlătură conceptul de star. Desigur, sînt actori care ies în evidenţă: Vlad Ivanov, Anamaria Marinca, Răzvan Vasilescu, Luminiţa Gheorghiu, Maria Dinulescu, ca să amintim cîţiva, sînt toţi actori ale căror interpretări îţi rămîn în minte cu fiecare rol. Însă felul în care sînt concepute filmele favorizează un sentiment de echipă, aproape ca şi cum chiar filmele ar reacţiona împotriva cultului personalităţii, un subiect atît de delicat într-o ţară care a fost strivită de un dictator cu un simţ exacerbat de autopropagandă. În loc de decoruri grandioase şi monologuri dramatice care să îl ducă pe actor dincolo de filmic în ceva teatral, filmele tind să utilizeze conversaţii lungi, adesea banale, a căror lungime intenţionată şi întorsături subtile revelează personajul. 

La fel de mult ca imaginea, scenariile amplifică această sinceritate, alături de o inteligenţă uluitoare. Părţi lungi de dialog par să nu ducă niciunde – unii i-au acuzat pe cineaşti că înadins plictisesc spectatorul – însă în focusul lor asupra banalului şi în ritmurile lor antidramatice, aceste conversaţii străpung monotonia de zi cu zi pe care sînt chemate să o reproducă, şi ating ceva mai măreţ. Poliţist, adjectiv este poate cel mai spectaculos exemplu în acest sens, Porumboiu (regizor şi scenarist) construind cu răbdare naraţiunea şi apoi, în două segmente geniale, filetînd sensul din cuvinte ale căror importanţă iluminează tot ce a venit pînă acolo. 

E de la sine înţeles că românii vor înţelege întotdeauna mai mult din filmele lor decît ceilalţi. Limba, cultura, istoria, toate joacă un rol esenţial în imaginea panoramică şi nu oricine le poate percepe la acelaşi nivel. Acestea fiind spuse, unora li se pare ironică lipsa de popularitate a cinema-ului românesc în interiorul ţării, în contrast cu primirea pe care le-a făcut-o comunitatea internaţională. Aş vrea să sugerez că acest lucru e mai puţin surprinzător decît pare, şi nu doar din cauza lipsei tragice de cinematografe – conform datelor existau mai mult de 250 de cinematografe înainte de 1989, iar în 2009 funcţionau 85 (dar numărul lor se află în creştere). Noul cinema românesc nu se sfieşte să fie cinema de artă şi nu se adaptează la mişcările populiste. Aceia dintre noi care am fost la prima proiecţie de la Cannes a filmului Moartea domnului Lăzărescu îşi amintesc şirurile lungi de spectatori care au ieşit de la film înainte de final: puţini au ştiut la ce să se aştepte, iar filmul testează fără îndoială publicul. În plus, de-a lungul anilor ’90 imaginea care se suprapunea despre România era formată de prezentările patetice ale orfelinatelor infame – ultima dată cînd Vestul şi-a manifestat interesul în România a fost înainte de Al Doilea Război Mondial, însă legendarele ei farmece puritane au pierit de mult din memorie. 

Ca în cazul oricărei mişcări artistice, e nevoie de cîţiva critici şi experţi influenţi pentru a crea un curent pozitiv, iar acum produsele cinema-ului românesc sînt extrem de apreciate (strict în sfera rarefiată a filmelor de artă), astfel că nici un festival important de film nu poate fără cel puţin unul sau două titluri în premieră. În ţară, acest lucru duce la multe frămîntări şi îngrijorarea că acest „nou val“ nu se poate susţine nici în România, nici în străinătate. Recentul succes de casă destul de important al filmului Amintiri din Epoca de Aur (2009) trebuie văzut ca un semn bun, mai ales cînd e corelat cu încasările făcute de filmul lui Florin Şerban Eu cînd vreau să fluier, fluier (2010). Totuşi, un cinema naţional cu adevărat sănătos trebuie să cuprindă un spectru larg: filme de artă plus comedii romantice, thrillere şi tot restul. Dacă se va realiza acest lucru, ar fi prima oară cînd industria de film a unei naţiuni s-ar baza pe forţa produsului său cel mai intelectual, dar pînă la urmă, cine ştie, filmul românesc se dovedeşte a fi plin de surprize. 

Jay Weissberg este critic de film şi scrie pentru revista americană Variety. 
traducere de Laura POPESCU

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.
p 11 jpg
Zigzag despre bun-simț
Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia.
p 12 jpg
p 13 sus jpg
Bunul-simț al bunelor simțuri
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică.
p 14 WC jpg
O masă cu bune maniere
Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Trecutul a ajuns la destinație
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.
Charles de Gaulle International Airport in France jpg
„Hoarding” emoțional
Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri.
Vegetarian Sushi Maki roll jpg
Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă.
969 11 VladStroescu jpg

Adevarul.ro

imelda staunton netflix jpg
EXCLUSIV Imelda Staunton, regina din „The Crown“: „Elisabeta a fost mai înțelegătoare cu Prințesa Diana decât ne dăm seama“
Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, Imelda Staunton, cea care a preluat interpretarea vârstei a treia a Reginei Elisabeta, povestește cât de complicat a fost de însușit o perioadă neagră din existența Coroanei.
Irene Cara FOTO Profimedia jpg
Actrița și cântăreața Irene Cara a fost găsită moartă în casă. Rolurile care au făcut-o celebră
Interpreta din filmele "Fame" şi "Flashdance" avea 63 de ani și a murit în casa ei din Florida. Nu se cunosc deocamdată cauzele decesului ei.
Franta Danemarca FOTO EPA EFE jpg
Franța-Danemarca. Știm care este prima echipă calificată în optimi
Echipa națională a Franţei a jucat cu selecționata Danemarcei, sâmbătă, pe Stadium 974 din Doha, în Grupa D.

HIstoria.ro

image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.
image
Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre.
image
Războiul Fotbalului: Meciul care a declanșat conflictul armat dintre El Salvador și Honduras / VIDEO
În istorie sunt consemnate tot felul de conflicte, pornind de la motive mai mult sau mai puțin întemeiate: pentru teritorii, pentru bogății, pentru glorie, pentru onoare, pentru amor... Iată însă că atunci când două națiuni sud-americane, Salvador și Honduras, au ajuns să se războiască, printre motivele conflictului s-au regăsit și niște partide de... fotbal.