Cu „F” de la „Finanțare”

Nu de alta, dar pentru a putea vorbi de un eventual „F“ de la „Film“ e nevoie de bani. Bani pe care producătorii români îi obţin în proporţie de aproximativ 50% de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), în timp ce restul sînt strînşi de pe la diverşi parteneri şi investitori, fie ei străini sau autohtoni. Aşadar, cu foarte puţine, dar extrem de notabile excepţii – A fost sau n-a fost? (regia Corneliu Porumboiu), Pescuit sportiv (r. Adrian Sitaru), Elevator (r. George Dorobanţu) şi Francesca (r. Bobby Păunescu), filme eminamente independente (făcute cu bani „de-acasă“, adică) – grosul cinema-ului românesc este susţinut de CNC, acest Gaius Mecenas administrativ care, în ciuda tuturor scandalurilor ce au avut loc de-a lungul timpului, îşi continuă, netulburat, treaba. Care treabă (http://www.cncinema. abt.ro/Concurs.aspx) veţi vedea că presupune transpunerea în practică a sintagmei „a împăca şi capra, şi varza“. CNC-ul finanţează, la grămadă, şi filmele regizorilor/scenariştilor/producătorilor deveniţi invitaţi permanenţi ai festivalurilor, dar şi pe cele ale unor oameni care, în ciuda unor glorii trecute, nu justifică în nici un fel banii primiţi. Cum se ajunge la această situaţie? Simplu – graţie concursului de selecţie a proiectelor cinematografice. 

CNC, faza „dosar“ 

Concursul se organizează pe trei secţiuni: filme de ficţiune de lung sau scurtmetraj, documentare şi animaţie, cu menţiunea că debuturile şi proiectele de dezvoltare (viitoarele scenarii) primesc finanţări separate. Pentru a simplifica lucrurile, în cele ce urmează mă voi referi strict la filmele de ficţiune de lungmetraj. Deci... Sesiunile de selecţie sînt organizate în două etape: selecţia scenariilor şi selecţia proiectelor cinematografice. Pentru a putea participa la concurs, persoanele juridice şi fizice autorizate ca atare (producătorul) trebuie să completeze o cerere de înscriere, în care se specifică valoarea creditului solicitat în raport cu valoarea totală a devizului. Cererea respectivă se depune şi se înregistrează la secretariatul tehnic împreună cu un dosar sigilat care conţine, printre altele, devizul de producţie, planul de finanţare, numărul de premii la festivaluri şi succesul de box-office al unui film recent de-al producătorului şi, respectiv, regizorului, situaţia rambursării creditelor acordate anterior, scenariul de film, rezumatul scenariului, maximum cinci pagini scrise şi concepţia regizorală, cu motivaţia regizorală, aprecierea stilului şi a laturii vizuale a filmului, maximum trei pagini scrise. În acest moment intervine secretariatul tehnic al concursului, alcătuit din trei funcţionari publici din cadrul CNC, care „are obligaţia să analizeze conformitatea şi realitatea documentelor din dosarele de concurs şi, în situaţia în care constată ş...ţ că datele şi informaţiile cuprinse în aceste documente nu corespund realităţii, propune directorului general al CNC respingerea proiectelor respective. Directorul general se pronunţă prin decizie motivată“. Păi, şi-atunci cum de a mai ajuns să primească finanţare, în concursul din această vară, proiectul Bonded, al casei de producţie Artis, înscris cu Adrian Popovici pe post de regizor, cînd acest film apare, fix cu acelaşi titlu şi subiect, pe imdb.com, baza de date de referinţă a cinematografiei mondiale, doar că avînd alt regizor (Mo Ramchandani)? 

CNC, faza „jurizare“ 

După aceea, intră în scenă comisia de selecţie a proiectelor, „formată din 5 membri aleşi de către directorul CNC din propunerile făcute de uniunile şi asociaţiile din domeniul industriei cinematografice, şi comisia ajutătoare de lectori care analizează scenariile şi întocmeşte referate de specialitate, pe care le pune la dispoziţia membrilor comisiei de selecţie, dar care nu au drept de vot“. Aici trebuie menţionat că se insistă asupra anonimităţii scenariştilor şi că, prin urmare, lectorii habar nu au cine ce a scris (de parcă nu ar exista elemente tipice stilului fiecărui scenarist în parte – cine susţine contrariul înseamnă că habar n-are despre cinema românesc actual şi, prin urmare, n-are ce căuta în comisie). În fine... „Aprecierea valorii artistice a scenariilor pentru filmele de ficţiune se face prin acordarea de note de la 1 la 10 pentru fiecare din următoarele criterii: subiectul, dialogul, construcţia dramaturgică, potenţialul de interes şi impactul asupra publicului autohton şi potenţialul de reprezentare artistică şi de public pe plan internaţional“, nota cea mai mare anulîndu-se cu cea mai mică şi din restul făcîndu-se media aritmetică. Şi totuşi primesc finanţare „comedii involuntare“ de genul Azucena (r. Mircea Mureşan), Dincolo de America (r. Marius Barna) sau Dragoste pierdută (r. Petre Năstase) care frizează ridicolul cînd vine vorba de primele trei categorii, în timp ce potenţialurile alături menţionate sînt la fel de probabile ca o ninsoare în iulie. Fie... După aceea, membrii comisiei întocmesc „fişe de evaluare pentru fiecare proiect, conform următoarelor criterii: calitatea scenariului – pondere de maximum 50% din totalul punctajului acordat, calitatea regizorului – pondere de maximum 25% din totalul punctajului acordat pe baza celui mai bun film din carieră (40%) şi a unuia dintre ultimele două filme realizate (60%) şi calitatea producătorului – tot o pondere de maximum 25% din totalul punctajului acordat pe baza aceloraşi două criterii“. 

După care comisia se retrage şi intră în funcţiune Consiliul Administrativ al CNC care decide cine cîţi bani primeşte, indiferent de locul din clasamentul pe puncte. De exemplu, anul acesta, proiectul lui Sergiu Nicolaescu – Ultimul corupt al României – s-a clasat la concurs pe locul 9, dar a primit mai mulţi bani (1,5 milioane lei, aproape un sfert din bugetul total al filmului!!!!) decît şapte din proiectele clasate înaintea sa, proiecte aparţinînd în majoritate celor din tînăra generaţie, cu excepţia deja-menţionatului Bonded!

Film premiant  vs film comercial 

Sigur, sînt foarte multe voci care reproşează că filmele tinerilor cineaşti nu aduc publicul în săli. Aşa e. Dar filmele lor fac ceva ce nu reuşeşte nimeni altcineva, în nici un alt domeniu, artistic au ba – oferă României vizibilitate şi menţionare în context eminamente pozitiv. Prin urmare, finanţarea acestor filme nu trebuie privită ca o irosire de fonduri, ci ca o investiţie, mult mai eficientă, de altfel, decît orice frunză sau slogan, întru promovarea ţării. Şi, oricum, lipsa succesului lor de casă nu înseamnă, în nici un caz, că filmele celorlalţi ar reuşi mai mult... 

Revenind la Sergiu Nicolaescu şi traducînd acel milion jumătate proaspăt primit în bilete de cinema, se presupune că viitorul film va trebui să facă (cel puţin) 75.000 de spectatori. Şi totuşi, filmele recente ale omului sinonim cu noţiunea de „comercial“ au înregistrat la box-office următoarele rezultate: 15 (2005) – 12.373 spectatori, Supravieţuitorul (2008) – 26.772 spectatori, iar Poker (2010) – 24.234 de intrări. Asta în timp ce, în aceiaşi ani, Star Wars III a avut 116.074, iar Moartea domnului Lăzărescu 25.222; Călătorie spre centrul Pămîntului 3D 117.314; Alice în Ţara Minunilor 222.314, iar Eu cînd vreau să fluier, fluier 52.644. Mi se spune că nu este normal să compar rezultatele unui film românesc cu cele ale unei superproducţii hollywoodiene. Ba este! În fond, aceste filme se recomandă drept filme de public şi, prin extensie, îşi asumă concurenţa blockbustere-lor. Dovada? Filmele autohtone ale ţărilor vecine fac la ele acasă public record (în comparaţie cu al nostru, desigur) – bulgărescul Mission London (213.000 spectatori, la o populaţie de vreo 7 milioane) şi maghiarul Made in Hungaria (224.413 spectatori la o populaţie de 10 milioane), fiind doar două exemple aleatorii. Prin urmare, filmul comercial e film comercial indiferent de cine îl produce şi misiunea lui e să aibă succes (ca să nu mă exprim în vulgarul „să facă bani“). Dacă filmul românesc comercial nu îndeplineşte această condiţie, atunci înseamnă că este, de fapt, doar un travesti de film comercial. Prin extensie, fie regizorii şi producătorii acestui tip de film habar nu au ce vrea publicul, fie comisiile de selecţie a scenariilor şi Consiliul de Administraţie care decide finanţarea propriu-zisă nu ştiu să identifice corect un potenţial film comercial. Cine unde greşeşte? Ca să nu mai întreb „de ce“...

Codruţa Creţulescu este critic de film.