„Situația e albastră”
Mihai Chirilov: Te-ai retras acum un an din viaţa cinematografică, dar ai reuşit întrucîtva să ţii pasul cu noile filme româneşti – iar întîmplarea face că 2010 să fi fost un an extrem de bun. În ce măsură te mai interesează ce se întîmplă în peisajul local? Vezi cumva lucrurile din altă perspectivă decît atunci cînd scriai şi urmăreai activ fenomenul?
Alex. Leo Şerban: Cele mai multe filme româneşti de anul acesta le-am văzut la TIFF – deci, în măsura în care acesta ţine pasul, presupun că îl ţin şi eu... Dar, sincer, interesul meu a scăzut; nu numai în legătură cu cinema-ul autohton, ci cu cinema-ul în general. Am trecut de la faza de îndrăgostire la cea de căsnicie („la bine şi la rău“), apoi la rutină. Am considerat că e cazul să „ies la pensie“. Deci, din perspectiva unui „pensionar“, văd filmul românesc ca pe un absolvent de Harvard sau Sorbona care, în ţară, nu-şi găseşte de lucru: paradoxal, taman diplomele obţinute acolo constituie, aici, un handicap. „Nu e nevoie de el.“
Mihai Chirilov: Spuneai la un moment dat că noului film românesc, abundent în vîrfuri, dar contrabalansat de inepţii, îi lipseşte o producţie medie pentru a putea vorbi despre o industrie cinematografică în adevăratul sens al cuvîntului. Între timp şi-au făcut apariţia inclusiv acele filme de gen a căror absenţă o deplîngeai (n-o să le nominalizez aici, pentru că mi se pare că majoritatea dintre ele se screm în van să capteze atenţia publicului), ba chiar s-a găsit loc şi pentru un experiment inclasabil cum este Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. S-a mai echilibrat situaţia? Ce îi lipseşte azi, la 10 ani de la renaştere, filmului românesc?
Alex. Leo Şerban: În condiţiile în care un film precum Marţi, după Crăciun – pe care am avut imprudenţa să-l numesc „film de public“ – abia face în jur de 10.000 de spectatori, e clar că situaţia (nu doar hîrtia...) e albastră. Evident, nu e vina lui Muntean: el rămîne un autor care a crescut constant, iar Marţi... mi se pare genul acela de cinema de calitate asociat, în Franţa, cu nume precum Chabrol sau Sautet. Mă încăpăţînez să cred că aşa ar trebui să arate un film de public; din păcate, nu şi în România, care este mult în urmă în materie de cinefilie şi care consumă cantităţi industriale (toxice!) de produse TV. Mă tem că acestea au formatat aşteptările marelui public, care nu mai vrea decît un anumit tip de film: cel făcut după reţetă. Paradoxul (din nou) este acesta: filmele cît de cît „vizibile“, la noi, sînt tocmai cele făcute de „cei doi M şi cei doi P“ (Mungiu, Muntean, Puiu & Porumboiu); întrucît ele sînt de o anumită factură (mai solicitantă pentru spectatorul obişnuit cu produsele TV), publicul a văzut un titlu, două, după care s-a săturat. Acum, cînd aude „film românesc“ se gîndeşte la bolnavi duşi din spital în spital, la avorturi sub Ceauşescu sau la poliţişti, contemplativi... Dar nu este problema lui M2 + P2; este problema lipsei de alternative. Unde sînt acei „meseriaşi“ capabili să facă filme de gen? Au rămas oare, în România, doar o mînă de regizori?! Răspunsul e simplu: „ceilalţi“ sînt invizibili. În afara criticilor obligaţi să bifeze toate prăpădeniile, restul publicului nu se duce să vadă acele filme. (Şi nici nu i-aş dori, căci sînt catastrofale!) Deci filmului românesc îi lipseşte alternativa. În continuare...
Mihai Chirilov: Cu toate astea, succesele filmului românesc au creat un teren de desfăşurare pentru titluri relativ mediocre care au încercat să capitalizeze de pe urma reputaţiei construite de predecesori. Unele au ajuns în festivaluri, în virtutea interesului pentru filmul românesc (şi mă încăpăţînez, la rîndul meu, să includ aici Eu cînd vreau să fluier, fluier, în ciuda carierei lui internaţionale), altele pur şi simplu există, deşi locul lor ar fi la coş. În aceste condiţii, cred că epigonii nu au decît de cîştigat, în vreme ce perdanţii, culmea, par a fi cei cărora li se datorează succesele de care aminteam. Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu a avut fanii lui compulsivi, dar şi detractori pe măsură. Aurora lui Cristi Puiu a avut parte de un tratament similar unui porc trimis la tăiere, şi ceva îmi spune că şi viitorul film al lui Cristian Mungiu e deja pîndit la cotitură. În termeni foarte cinici, întrebarea care parcă stă pe buzele tuturor este: Cine mai are nevoie de Porumboiu, Puiu şi Mungiu?
Alex. Leo Şerban: La fel de cinic vorbind: festivalurile mari – şi o mînă de critici români, care au pariat pe ei încă de la-nceput. Nimeni nu se poate aştepta ca Poliţist-ul lui Porumboiu şi Aurora lui Puiu să fie recorduri de încasări: sînt filme dificile, îndrăzneţe, profund personale. În oricare cinematografie care se respectă, astfel de titluri au locul lor. Pe mine nu mă şochează detractorii – aceştia există oriunde şi au, şi ei, „locul“ lor (totul e să nu le dai mai multă importanţă decît merită). Problema – repet – este lipsa alternativei. Sînt absolut convins că, dacă piaţa de film românesc ar fi mai diversificată, orgoliile (inclusiv ale unor spectatori) şi enervările s-ar mai potoli. Ce mă deranjează este că acestea din urmă nu sînt îndreptate înspre „meseriaşii“ invizibili care dau rateuri în serie pe banii noştri, nici înspre CNC-ul „echidistant“ care le face posibile (deşi le ţine, adesea, „în dulap“, sub cheie!), ci – culmea – înspre cei care fac filmele care ne pun pe hartă. Înspre performeri! Între o cinematografie care face filme „de export“ şi una care nu e-n stare să facă nici măcar filme de consum autohton, darămite de export, e preferabilă prima variantă. Nu zic că e varianta ideală, dar măcar e ceva.
Mihai Chirilov: Esenţializînd lucrurile, se poate spune că lui Puiu i se datorează naşterea Noului Cinema Românesc (cu tot ce a presupus acest curent), lui Mungiu – botezul, lui Muntean şi Porumboiu – maturitatea, iar lui Puiu (din nou) – „moartea“ lui simbolică şi aparent necesară. Nu o explozie, ci o implozie a curentului. Îţi solicit un exerciţiu de anticipaţie: care crezi că va fi următoarea mişcare a lui Mungiu?
Alex. Leo Şerban: N-am nici cea mai mică idee... Parcă tu erai cu previziunile, nu? Ai pariat pe şansele lui 4,3,2 încă înainte de-a fi trimis la Cannes, deci eşti cel mai în măsură să răspunzi. Chiar sînt curios.
Mihai Chirilov: Eu îl văd pe Mungiu în stare să reînvie NCR-ul, cu un film la fel de influent pe cît a fost, la vremea lui, Marfa şi banii, dar cu un solid cîrlig la public (aşa cum, în mod inexplicabil, a avut Fluierul lui Florin Şerban sau cum Mungiu însuşi şi-ar fi dorit să fie seria Amintirilor...) Altfel spus, îl văd capabil să scoată NCR-ul de sub incidenţa controverselor care-l gîtuie tot mai tare din toate direcţiile. Apropo de controverse: unii regizori sînt de părere că, pe cît de instrumentali ar fi fost criticii (mă rog, unii dintre ei) la cimentarea reputaţiei Noului Cinema Românesc, pe atît de mult au profitat de pe urma lui pentru a-şi adjudeca o bucăţică din meritele lui. Sper că nu această aberaţie te-a făcut să te laşi de meserie. Dar, presupunînd că ai continuat să citeşti ce se scrie în ţară, ce rol crezi că ar trebui să joace azi criticii de film în „telenovela“ filmului românesc?
Alex. Leo Şerban: Nu, aberaţiile nu mă pot convinge să renunţ la nimic. Şi, de fapt, puţin îmi pasă cum sînt privit eu, fostul-critic-de-film-a.l.ş. – aş zice că nu contează nici cum sînt priviţi ex-confraţii; întrebarea esenţială este dacă mai e nevoie de Critica de Film (ca „instituţie“) nu numai în România, ci peste tot în lume. Momentul, cum ştii, e foarte prost. În SUA (unde ea avea, ca în Franţa, cel mai mare prestigiu), critica de film e în mare suferinţă. Paradoxul (iarăşi) este că oamenii aceştia sînt din ce în ce mai informaţi, mai cultivaţi, dar publicul interesat de analizele şi verdictele lor e din ce în ce mai subţiat: a ajuns o minoritate. La noi, critica a ţinut pasul cu Noul Cinema Românesc, iar opiniile în privinţa acestuia au fost destul de apropiate. Cu excepţia unor caraghioşi care fac copii la indigo, toată suflarea criticărimii băştinaşe – de la Tudor Caranfil la Cristi Luca – a salutat cum se cuvine NCR-ul. Evident, efectul entuziasmului lor a fost zero. Căci s-a întîmplat un fenomen bizar: deşi entuziasmul e mai îndreptăţit decît scepticismul, suma entuziasmelor cumulate a avut acest efect pervers – publicul neaderent la estetica NCR-ului a aruncat discreditul său şi asupra criticii. Nici asta n-ar fi o catastrofă – măcar să fi rămas doar criticii „discreditaţi“, nu şi cineaştii! Dar, pentru că sîntem în România, s-a ajuns la acuzaţii de „cumetrie“, iar „prieteşuguri“ (reale sau imaginare) au fost arătate cu degetul nu din public, ci – culmea! – tot dinspre unii cineaşti. Iar pentru a creşte în ochii lor, unii mai tineri şi cu repere haotice s-au repezit să le cînte în strună... Or, nimic nu e mai periculos decît să preiei idiosincraziile unui artist – pentru un critic, este letal. Se observă o tendinţă (aşa-zis teoretică) de purism, un fel de „cinematografic corect“ ai cărui misionari propovăduiesc „evanghelia după Cr. Puiu“ şi-i anatemizează pe „eretici“. Sînt figuri grave şi fără umor, ca nişte birocraţi UE puşi în slujba unui Savonarola. E de dorit să se calmeze. Meritul lui Puiu este indeniabil şi este istoric, dar tot el are o vină veşnică: a transformat cinema-ul şi discuţiile despre el într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Relax, nu sînt decît nişte filme, ca să-l parafrazez pe autorul meu preferat – un anume domn Hitchcock...
Mihai Chirilov este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi critic de film. Alex. Leo Şerban este critic de film.
