Afișul de film - scandal vizual sau șoaptă soporifică?
Nu există slogan discret, copil cuminte sau babă frumoasă... În ordinea logică a regulii enunţate de Leonetto Cappiello la începutul secolului al XX-lea („afişul trebuie să fie un scandal vizual“), afişul de film ar trebui aproape să ne asurzească prin originalitate, şoc, impact. Sau măcar să ne bîntuie de la contemplarea lui pînă la vizionarea filmului în sine. Pe lîngă cîte afişe interesante de film românesc aţi trecut însă în ultima vreme? Cîte v-au provocat un zîmbet, o ridicare din sprîncene ori vreo vagă curiozitate? Că filmul românesc nu mai e nici pe departe în criză este deja un truism. Că numele regizorilor români au surclasat de mult timp dificultăţile de pronunţie şi „discriminările“ de percepţie ale occidentalilor sau americanilor, cineaştilor şi cinefililor estici sau vestici e limpede. Numai că afişul s-a apropiat rar sau mai deloc de calitatea subtilă a filmului în cauză, de retorica îndrăzneaţă sau de ingeniozitatea regizorului său.
Un ghiveci de stiluri veştede
Deşi noţiunile despre retorica afişului fac parte din abc-ul oricărui cineast şi al oricărui grafician specializat, rareori filmele româneşti au avut parte de afişe spectaculoase. Pînă în ’89, în materie de afiş există puţine excepţii memorabile. Perioada interbelică ne-a lăsat prototipul afişului cu efecte şi posturi melodramatice, iar după anii ’60, deşi au existat destui graficieni cu vocaţie – precum Sergiu Georgescu, Klara Tamaş, Ana Maria Smighelschi, Mihai Mănescu, Dan Alexandru Ionescu, Radu Stoica, Alexandru Andrei, Vasile Socoliuc – noua orientare către „adîncirea problematicii filmului şi reliefarea unor sensuri şi idei de profundă semnificaţie umană“ a reuşit să domine totul în mod regretabil. Afişul românesc s-a asociat, ani de-a rîndul, cu culori şterse, aer îmbîcsit, frecvente stereotipii textuale şi vizuale, emanînd o abordare rudimentară, expediată şi inexpresivă (Secretul lui Bachus – cu chipul şmecher-complice al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila lîngă o damigeană, Un surîs în plină vară, cu aerul său de lipitură şcolărească). Poate mai rele, dar cu exact acelaşi rezultat erau ilustraţiile pompoase, menite să gestioneze metafore pe care nu le înţelegea nimeni. Mîini împreunate spre cer, „făurind o lume nouă“, porumbei ai păcii, dezarmare nucleară, mumii încorsetate în sîrmă ghimpată, eşarfe, fluturi, cranii, lumînări, cape şi pălării de epocă, toate cu un aer vetust şi calofil, dar şi accente etno şi voioşie spartă – Păcală. Filmele de război aveau afişe încruntate şi absconse, iar cele de spionaj păreau copii mirosind a vinacet, scoase din debaraua seriei Bond. Nici chiar filmele realizate înainte de 1989, excelent cotate în epocă – ale unor Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos – nu au beneficiat de o prezentare grafică pe măsură. Excepţiile veneau din notorietatea şi expresivitatea ieşită din comun a protagoniştilor – Pădurea spînzuraţilor, Tănase Scatiu, Actorul şi sălbaticii, Operaţiunea Monstrul ori Mihai Viteazul, Nea Mărin miliardar, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte.
Ce rămîne de acum...
După ’89 scăpasem, am crezut, de contorsionări vizuale, morfologii stranii şi direcţii savante. Fabulele şi parabolele au continuat însă, în anomalii precum A unsprezecea poruncă ori Hotel de lux. A apărut şi o nouă specie, cu accente de kitsch homeric: Miss Litoral, Şobolanii roşii, A doua cădere a Constantinopolului, Sexy Harem Ada-Kaleh. De neprivit. Printre puţinele realizări memorabile: Patul conjugal – nu doar prin impactul imaginii, ci prin sloganul „Români, vi se pregăteşte ceva!“, citat ulterior pînă la tocire.
În 2002, Filantropica lansa o imagine de impact, a sărmanului profesor interpretat de Mircea Diaconu, în maiou, zbierînd exasperat la telefon, cu ceilalţi eroi încadrîndu-l. În 2005, Moartea domnului Lăzărescu avea să fie promovat, în sfîrşit, în mod profesionist. Momentul de atunci, cu afişe imense profilate pe Magheru, anunţînd un film extraordinar, solid, ireproşabil, rămîne un reper în materie. Cît despre afişul propriu-zis, el este la fel de inspirat şi în varianta românească, în care pacientul Lăzărescu este înconjurat de un personal medical binevoitor şi surîzător (în contre-emploi cu filmul), şi în cea canneză – imaginea hieratică a celor două pisici de pe targa goală... La fel de intensă, imaginea tulburătoare a Anamariei Marinca în atmosfera îngheţată a băii cu faianţă albăstruie din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, o imagine simplă de care nu mai reuşeşti să scapi, tot datorită acordului perfect dintre simbol şi conţinut, pentru ca în acelaşi an şi timp, 2007, să se lanseze California Dreamin’, care îi plasează pe Armand Assante şi pe Răzvan Vasilescu într-o invitaţie vizuală neaşteptată şi amuzantă.
În fine, în afişele celor mai recente două filme ale sale, Boogie şi Marţi, după Crăciun, Radu Muntean reuşeşte un efect extraordinar, de a sustrage imaginea goliciunii protagonistului, Dragoş Bucur, respectiv a protagonistei, Maria Popistaşu, oricărei implicaţii erotice şi de a subscrie această imagine libertăţii interioare a personajelor, într-un stil care îi defineşte perfect modul de a regiza. Nu pot fi trecute cu vederea amestecul de elemente vizuale cu mare încărcătură emoţională din Amintiri din Epoca de Aur, nici charisma celor două chipuri tinere din Eu cînd vreau să fluier, fluier, nici sofisticarea afişului la Poliţist, adjectiv, în echilibru perfect cu sobrietatea filmului, nici figura tulburătoare a lui Victor Rebengiuc în postura lui Niki Ardelean, colonel în rezervă, personaj pe care afişul îl imortalizează într-un moment de mare sensibilitate şi tristeţe. Chiar dacă afişul este deocamdată doar în siajul filmului românesc, putem visa, măcar, la o stradă flancată de afişe splendide de film (românesc), precum cea pe care alerga, în vis, eroina din vibrantul Paprika al genialului Satoshi Kon...
Andreea Chiriac Hentea este jurnalistă şi critic de film.
