Nori călători - Cannes 66
Unde e soarele? Unde sînt tinerii? Unde sînt fetele? Unde sînt filmele? Mă rog, alea remarcabile... Şi unde e Ryan Gosling?! La ultima întrebare – dintre cele care au bîntuit croazeta în acest an – a fost cel mai uşor de răspuns, chit că răspunsul a venit cînd nimeni nu mai voia să ştie de el.
Vremea împuţită de anul trecut a fost parcă şi mai împuţită – vînt şi ploaie, ploaie şi vînt – de data asta, fără pauză, cel puţin în primele zile. Negrişorii de pe Rue d’Antibes au făcut mici averi vînzînd umbrele de unică folosinţă – în sensul că degeaba te chinui să le deschizi a doua oară –, pentru ca, spre final, să pună la bătaie pălăriile de paie şi ochelarii de soare. Căci da, la un moment dat, a ieşit soarele, dar să nu anticipăm.
Pre-festival – al 10-lea pentru sus-semnatul, al 66-lea pentru restul lumii –, cei de la Cahiers du cinema se lamentau à propos de viitorul filmului... Un singur regizor sub 40 de ani în acest 2013 musonic – mexicanul (născut în Barcelona) Amat Escalante, care avea să cîştige premiul de regie cu parţial admiratul, parţial fluieratul Heli. Sigur, n-au fost la fel de mulţi moşnegi – pardon, veterani – ca-n 2012 (Haneke, Kiarostami, Resnais), anul acesta doar Polanski a reprezentat bunicii), dar senzaţia de bizar rămîne, dacă ne gîndim că alde Steven Soderbergh a venit prima oară la Cannes în 1989, la 26 (!!!) de ani, cînd a şi cîştigat Palme d’Or (remarcînd, hîtru/profetic, „it’s all downhill from here...“), iar fraţii Coen au împuşcat premiul cel mare în 1991, cînd aveau puţin peste 30 de ani. Asta ca să nu pomenim (dar, în fond, de ce nu?) de însuşi preşedintele Spielberg, premiat pentru scenariul la Sugarland Express în 1974, la 28 de ani... Tot cei de la Cahiers (dar nu numai ei) deplîngeau lipsa cucoanelor regizor din competiţie şi, în special, faptul că biata Claire Denis a fost trimisă (doar) în secţiunea secundară Un certain regard – nimic nou sub soare, adică sub nori, dar să nu divagăm.
Chiar dacă ne-am învăţat lecţia de multişor şi nu mai venim la Cannes să vînăm capodopere la fiecare colţ de stradă, nu ne putem împiedica să nu strîmbăm princiar din nas şi să ridicăm din sprîncene, miraţi/amuzaţi, la vederea unor filme care, în alţi ani, n-ar fi trecut de faza preselecţiei. François Ozon, cu Jeune et jolie (un soi de Belle de jour pentru altă generaţie); Arnaud Desplechin, cu Jimmy P. (psihanaliză în doi, cu indianul Benicio del Toro şi românul Mathieu Amalric); Asghar Farhadi, cu Le passé (soap parizian, tare departe de extraordinarul A Separation); chiar şi Takashi Miike, cu Shield of Straw (polar vînjos, dar şcolăresc), căruia i-ar fi stat mai bine într-un midnight screening, alături de Johnnie To, cu Blind Detective (fantezie debil/irezistibilă cu Andy Lau orb şi gurmand)... Ce caută dînsele în competiţie, ne întrebăm? Explicaţii se găsesc întotdeauna, dar să nu ne ambetăm.
Pînă la urmă, tot acest joc de-a „soare, fete, filme sau băieţi“ e pur retoric şi-i şade mai bine la crîşmă, alături de un rosé sau un pastis. Singura întrebare pertinentă şi singura al cărei răspuns a fost cu adevărat aşteptat (şi intuit, şi sperat, şi aplaudat) s-a referit la gusturile juriului condus de Spielberg. Iar marele cîştigător (palmaresul în sine e un mişmaş), deopotrivă premiat de critică, vine să-l confirme (pe juriu), în ciuda pişicherilor care nu cred în coincidenţe – taman în ziua votării/ceremoniei, la Paris se întîmpla ditai manifestaţia împotriva legii gay marriage, promulgată pe 18 mai. Nu jurizăm să ne-amuzăm, nu-i aşa? La vie d’Adèle – chapitre 1&2 (Blue is the Warmest Color, pe americăneşte) a fost senzaţia festivalului, de departe – iar dacă luăm în calcul anteriorformidabilele opusuri ale regizorului Abdellatif Kechiche (L’esquive, La graine et le mulet, Venus noire) ar trebui să avem de-a face cu o capodoperă. Spun „ar trebui“ pentru că n-am văzut filmul lui Kechiche (aşa cum n-am văzut noile James Gray, Polanski, Jarmusch, toate difuzate – pe soare!!! – după ce-am plecat din Cannes), ceea ce înseamnă că ar trebui să mă opresc niţel la regizorii pe care chiar i-am bifat.
Alexander Payne porneşte la drum, în alb-negru şi cinemascop, complet cu logoul Paramount de acum 40 de ani, pentru un film şaptezecist în ton, structură, ţinută, dus în spinare fără efort de un Bruce Dern la apogeu (Nebraska). Steven Soderbergh pune în scenă, cu aplomb şi siguranţă, ultimul act al „operetei Liberace“, mai exact anii în care pianistul s-a iubit cu junele Scott Thorson; un spectacol – paradoxal, kitsch şi emoţionant (refuzat de studiouri şi produs de HBO) – jucat cu plăcere vădită de Michael Douglas, Matt Damon şi Rob Lowe şi dedicat lui Marvin Hamlisch (Behind the Candelabra). Olandezul Alex van Warmerdam semnează probabil cel mai provocator film al competiţiei – inteligent, subversiv, suprarealist, violent, hilar, bulversant, alb-negru în culori; imaginaţi-vă că Aki Kaurismaki ar fi regizat un remake la Funny Games (Borgman). Şi acum, imaginaţi-vă că Paul Thomas Anderson ar fi regizat un remake după La dolce vita – Paolo Sorrentino se întoarce la Roma şi o filmează cu dragoste şi voluptate, într-un eseu splendid despre trecut şi vîrstă, prezent şi futil, ancorat de (încă) o performanţă magistrală a vechiului prieten Toni Servillo (La grande bellezza). Nicolas Winding Refn pleacă la Bangkok, la braţ cu Ryan Gosling şi Kristin Scott Thomas, unde mutilează, ucide, îngroapă şi resurectează filmul de acţiune, decis şi definitiv; hipnotic şi stilizat, sîngeros şi abscons, minimalist şi abstract (scenariul încape sigur pe spatele unei cărţi poştale), filmul trîmbiţat drept evenimentul ediţiei i-a lăsat cu buzele umflate pe cei care aşteptau Drive 2 – nu şi pe cei care cunoşteau cum se cuvine pasiunea regizorului pentru alde Lynch şi Jodorowsky (căruia îi este dedicat – Only God Forgives). În schimb, fraţii Coen aterizează în Greenwich Village circa 1961 şi creionează odiseea unui trubadur („Ce cînţi? Folk. Parcă spuneai că eşti muzician...“) ghinionist, antipatic şi sărăntoc, care conferă noi valenţe termenului (atît de drag fraţilor) de ratat; Oscar Isaac cîntă la fel de bine cum joacă, iar aventurile cu motanul portocaliu sînt la fel de delicioase ca şi filmul (Inside Llewyn Davis). Surpriza plăcută a festivalului a fost Seduced and Abandoned, (fals) documentar filmat anul trecut, la Cannes, de James Toback şi Alec Baldwin – sub pretextul că vor să tragă un remake după Ultimul tango la Paris, relocalizat în Irak (!), cei doi cer sfaturi şi finanţare de la regizori, producători sau nababi; concluziile sînt mai degrabă triste, deşi am rîs cu lacrimi... În fine, cel mai frumos moment cannez a fost proiecţia cu Fedora lui Billy Wilder, în versiune restaurată şi în prezenţa şarmanţilor Marthe Keller şi Mario Adorf. Demn companion piece al mult mai titratului Sunset Blvd., Fedora rămîne, la 35 de ani de la premieră, la fel de încărcat de frumos şi de regret. À propos de regrete – am două mari şi late: proiecţia cu Plein soleil, în prezenţa domnului Alain Delon, şi proiecţia cu Vertigo, în prezenţa doamnei Kim Novak.
Hm – deci, cine are nevoie de tineri? Ştiu, să nu exagerăm.
Andrei Creţulescu este producător şi regizor.
