"Impactul francofoniei nu mai e astăzi strict cultural" - dialog cu Cristian PREDA

A făcut parte din prima serie de bursieri ai statului francez după 1989. Cristian Preda şi-a dat doctoratul la Paris în Sciences Po, iar apo a înfiinţat la Bucureşti o secţie cu predare în limba franceză la Facultatea de Ştiinţe Politice. A tradus şi a editat sistematic autori din sfera politilogiei şi filozofiei. Ca secretar de stat la MAE, a coordonat organizarea la Bucureşti a reuniunii Organizaţiei Interbaţionale a Francofoniei.

Ce înseamnă limba şi cultura franceză pentru formarea şi cariera dvs. academică? Vă puteţi imagina „un alt Cristian Preda“, format intelectual în afara francofoniei?

Era cît pe-aci să existe „un alt Cristian Preda“: în 1990, am depus o cerere de bursă pentru Germania şi una pentru Franţa. După mineriada din iunie, nemţii au zis că sîntem periculoşi, anulînd orice bursă, iar francezii – că trebuie totuşi să ne ajute, drept pentru care au acordat 250 de stipendii pentru studenţi. Aşa am ajuns să studiez la Paris, mai întîi la Sorbona, apoi la École des Hautes Études en Sciences Sociales, unde am susţinut doctoratul în 1998. Iată de ce pot spune că am fost format, la Bucureşti şi la Paris, de Mircea Flonta şi Gheorghe Vlăduţescu, dar şi de Pierre Manent şi Marcel Gauchet, i-am audiat pe Lucian Boia şi Andrei Pleşu, dar şi pe François Furet şi Pierre Rosanvallon. Limba franceză e şi cea în care am început să predau, abia după cîţiva ani „debutînd“ şi în română. Din păcate, nimeni nu ştie cîţi dintre cei 250 de bursieri din prima generaţie predau sau publică în franceză: Institutul Francez a început să tipărească un anuar cu foştii bursieri, dar în dreptul lui 1990 nu figuram prea mulţi.

Aveţi experienţa traducerii şi editării/coordonării unor volume/colecţii importante din eseişti, politologi, istorici francezi (şi nu numai). Ce impact (mai) are astăzi bibliografia franceză/francofonă în ştiinţele politice (şi umaniste în general), într-o perioadă în care în România au pătruns masiv lucrări de sorginte anglo-americană?

Am tradus o duzină de autori francezi din ultimele două secole – de la Constant şi Tocqueville la Aron şi Manent –, dar am editat şi mulţi autori anglo-saxoni de ştiinţe politice, în colecţiile pe care le-am coordonat de-a lungul anilor la Nemira sau Humanitas. Domeniul acesta e, de fapt, plural în România. La Facultatea unde predau din 1992, la Universitatea Bucureşti, avem o secţie francofonă şi una anglofonă, pe lîngă cea cu predare în română: fiecare dintre ele pune accentul pe bibliografia redactată în limba secţiei, fără a le neglija pe celelalte. E un echilibru greu de asigurat, dar rezultatul e bun: nu o dată studenţii de la ştiinţe politice care termină secţia franceză sînt primiţi la universităţi americane, iar anglofonii continuă uneori la Paris. Bibliografiile de specialitate înclină spre literatura anglo-saxonă şi fiindcă aceasta e mult mai bogată ca limbă ştiinţifică. Am avut la Facultatea de Ştiinţe Politice teze redactate şi susţinute în franceză, dar şi în engleză. Acum, cînd poţi pleca uşor în străinătate, nu pare ceva extraordinar, dar în anii ’90 am făcut o figură aparte.

În istoria modernă şi recentă, Franţa a fost pentru România nu doar un model cultural şi instituţional, dar şi un sprijin politic în diverse împrejurări. În ultima vreme, peisajul a fost dominat de „problema romilor“, mult mediatizată, dar şi de o anume răceală a relaţiilor dintre preşedinţii Băsescu şi Sarkozy. E grav?

Am avut privilegiul de a asista la discuţiile pe care Traian Băsescu le-a avut şi cu Jacques Chirac, în 2006, şi cu Nicolas Sarkozy, în 2008. Nu pot spune public prea multe, fiindcă nu se face. Jurnalul meu conţine însă secvenţe memorabile. E cert că încrederea iniţială a fost pusă în pericol de felul în care chestiunea romilor a fost tratată la Paris, dar – aş adăuga – şi la Bucureşti. Din fericire, relaţiile economice şi culturale nu au fost afectate. Iar relaţia politică a fost restabilită în ultima parte a mandatului lui Sarkozy. Ambasadorul Henri Paul a jucat un rol important în acest dosar sensibil. Sînt convins că François Hollande va trata România cu mult interes. De altfel, cred că dincolo de incidentele legate de ceea ce aţi numit „problema romilor“, Franţa a rămas principalul nostru suporter în arena internaţională: de la aderarea la NATO la sprijinul pentru Dacian Cioloş, Franţa a susţinut interesul României. Nu există ceva comparabil în dreptul vreunui alt membru al Uniunii.

Schimbarea preşedintelui în Franţa trebuie să ne provoace aşteptări majore de îmbunătăţire a relaţiilor franco-române?

„Major“ e un termen greu de folosit în vremuri de criză. E loc pentru un plus de investiţii franceze, cum e şi pentru cooperare ştiinţifică. Sper, de asemenea, că vom avea mai multe produse culturale franceze la Bucureşti şi în marile centre universitare. În interiorul Uniunii, relaţia cu Franţa va rămîne, sînt convins, solidă, indiferent de culoarea politică a guvernelor de la Paris şi de la Bucureşti şi indiferent dacă în vreuna dintre ţări va exista coabitare sau nu. Nici măcar filo-americanii radicali de la noi nu spun altceva...

Aveţi o experienţă instituţională importantă în domeniul francofoniei: ca secretar de stat la MAE, aţi „adus“ la Bucureşti summit-ul francofoniei. Cît de important a fost atunci pentru România şi „cu ce am rămas“ după cîţiva ani?

Pardon, on dit sommet, pas summit! În 2006, au venit la Bucureşti aproape 100 de şefi de stat sau de guvern, ca şi miniştri de Externe din ţările francofone. Organizarea a impus România ca posibilă gazdă a unor mari reuniuni internaţionale, aşa că, la doi ani după aceea, Bucureştiul a organizat şi un summit NATO. Pe de altă parte, cu ocazia sommet-ului francofoniei, am iniţiat un program de burse pentru studenţii şi cercetătorii din ţările francofone: România a primit de atunci încoace cîteva sute de bursieri, în domenii foarte diverse, la Bucureşti, Iaşi, Cluj, unde există centre francofone. Se reînnoadă astfel o tradiţie a studiilor în România, care a făcut ca numeroşi membri ai elitelor africane, de exemplu, să fie formaţi în anii ’70 şi ’80 la noi. Am întîlnit astfel de persoane, din Madagascar în Mali, din Maroc în Nigeria: româna vorbită de ei îmi răsună în urechi şi acum. În prezent, nu mai e nevoie să înveţe română cînd vin la studii. O învaţă totuşi, împrumutînd evident accentul moldovenesc sau ardelenesc.

Strict statistic, francofonia pare să piardă teren în România: azi avem mai puţini vorbitori de franceză decît în urmă cu 10-15 ani. Ce e dincolo de cifrele din statistici? Care mai e impactul francofoniei în România?

E adevărat că în România ultimilor ani engleza şi spaniola sînt în creştere, în timp ce franceza şi germana sînt în scădere. E loc însă pentru cel puţin două limbi străine în bagajul fiecărui elev. Din punctul acesta de vedere, sîntem mai degrabă bine situaţi în Uniune. Pînă şi în vremea comunismului se studiau două limbi străine la şcoală. Impactul francofoniei nu mai e astăzi strict cultural, aşa cum ne-am obişnuit să credem acum cîteva decenii. A vorbi franceză, fie şi ca a doua limbă străină, înseamnă nu doar a putea citi mari scriitori în limba lor, ci şi a avea o şansă în plus atunci cînd cauţi o slujbă. Mai trebuie să luăm în seamă ceva, şi anume faptul că francofonia a fost iniţial „domeniul rezervat“ unei elite, motivul fiind acela că şcoala privea, pînă la Al Doilea Război Mondial, o minoritate. Abia în comunism franceza a fost „une affaire de masse“. Postcomunismul pare să ne întoarcă la un statut ultra-minoritar al limbii franceze, deşi educaţia e în continuare de masă. Există, în schimb, după 1989, un număr de departamente universitare în cadrul cărora se predă în franceză. Nu trebuie uitat că Agence Universitaire de la Francophonie şi-a stabilit sediul regional pentru Europa Centrală şi Orientală la Bucureşti.

Unii spun că francofonia e în continuare importantă în lume (pentru a echilibra dominaţia englezei şi a „culturii americanizate“ a globalizării), alţii spun că vremea „fineţurilor“ de acest fel a trecut şi că tăvălugul uniformizării globale e implacabil. Care e, totuşi, punctul de echilibru între aceste opţiuni divergente?

Atunci cînd vine vorba despre ce limbi vor fi vorbite în viitor, primul lucru care îmi vine în minte este o experienţă pe care am trăit-o în Senegal, dar care e valabilă şi pentru alte ţări, nu doar africane. La Dakar, am remarcat că franceza e amestecată într-un chip special cu wolof. Ce înseamnă asta? Că, în anumite situaţii, aceeaşi persoană vorbeşte franceză, alteori – wolof, dar şi, în fine, în funcţie de interlocutor, un amestec al celor două limbi. Nu e ceva privat, fiindcă poţi auzi şi radiouri care practică amestecul inedit. Se poate oare spune care e limba vorbită? Viitorul va arăta probabil mai degrabă aşa decît ca o lume dominată de engleză. „Fineţurile“ vor rămîne şi ele, fiindcă au fost şi sînt pe gustul unei elite minuscule ca număr în raport cu ansamblul. 

a consemnat Mircea VASILESCU