Ştabul

Publicat în Dilema Veche nr. 435 din 14-20 iunie 2012
Ştabul jpeg

Îl văd pe stradă, la serviciu, în maşină sau, pur şi simplu, plimbîndu-şi copiii sau nepoţii prin parc. Îl cunosc bine pentru că am trăit mereu alături de el, împreună cu el. Este născut „la ţară“ şi se laudă acum cu asta ori de cîte ori vine vorba despre originile sale, mai ales de cînd a auzit el de unul care a zis că veşnicia s-a născut la sat. Nu a reuşit să deprindă nimic din educaţia, bunul-simţ şi, în general, din reperele existenţiale formidabile ale civilizaţiei noastre de tip rural. A uitat repede de unde vine şi dacă cineva îl întreba, în tinereţe, „de unde eşti?“, spunea repede numele unui cartier sau al unei străzi, de regulă cu nume de floare. „Stau pe Strada Trandafirului, în blocul 17, ştiţi, ăla turn dat în folosinţă de curînd.“ „A, da?“ – îi răspundea interlocutorul său, uimit de neputinţa insului de a înţelege o întrebare atît de simplă.

După fuga sa de acasă nu şi-a mai vizitat părinţii, considerîndu-i „înapoiaţi“. În general, nu-i place să-şi amintească de prima sa copilărie. Asta pentru că doamna învăţătoare îl bătea prea des, considerîndu-l a fi cam „retardat“. De fapt, el nu era vinovat. Pur şi simplu nu înţelegea nimic din mulţimea de semne care-i erau înşiruite pe tablă. Cînd mama sa îl admonesta îngrijorată: „Măi, mamă, ce-o să faci mă tu, că nu eşti bun de nimic?“, tatăl său îi lua apărarea spunînd, pe un ton calm, uşor pierdut de atîta muncă şi fum de ţigară: „Lasă-l, nevastă, o avea şi el un Dumnezeu“. Nici colegii nu-l prea băgau în seamă. Echipa de fotbal a clasei se făcea mereu fără el. Fetele îl evitau, fugind de privirea sa piezişă.

Viitorului ştab nu-i plăcea cartea, dar nu-i plăcea nici munca. Din această cauză trăia într-un ocean de frustrări. Toată lumea îl supăra şi el s-a gîndit, atunci, că va trebui să se răzbune pe toată lumea, arătîndu-le ce „mare“ o să ajungă. Şi azi, om bătrîn fiind, îşi aminteşte cît de rău l-a bătut Ion al lui Vasile, în porumbi, pentru cele cîteva mere pe care i le furase din traistă. „Şi ce dacă i le-am furat? Numai el trebuia să mănînce mere?“ A ajuns la oraş înscris de tatăl său la o şcoală profesională. „Hai să înveţi o meserie. E bine. O să trăieşti şi tu cum poţi“, i-a zis, dînd glas încă o dată unei îngrijorări străvechi.

Venirea ştabului la oraş s-a suprapus pe o epocă a marilor schimbări pentru România. Se terminase războiul şi începea să apară o nouă lume. Ţara era plină de şantiere şi oraşele – de camioane grele care zumzăiau dintr-o parte în alta, cărînd materiale de construcţii, mărfuri, mobilă sau muncitori tineri, entuziaşti.

Odată şcoala profesională începută, micului nostru ştab nu i-a fost greu să se împrietenească cu maistrul responsabil de clasa sa. Acesta, fost activist comunist ilegalist, era şi secretarul de partid al întreprinderii. A pus ochii pe personajul nostru deoarece era singurul capabil să-şi „toarne“ colegii. Îi raporta periodic, fără nici o urmă de remuşcare, tot ce se întîmpla în clasă, cine mai sare gardul şi fuge în oraş, cine cu cine este prieten, dacă cineva are nemulţumiri şi care sînt acelea. Maistrul îl încuraja, prevăzîndu-i un viitor strălucit. Ştabului îi plăcea rolul său, mai ales că situaţia de „om de încredere“ îi permitea mici răzbunări asupra unor colegi care îl supărau cumva. Dacă nu exista nimic de reproşat, inventa el ceva, provoca o situaţie şi „duşmanul“ nu rămînea nepedepsit.

I s-a părut firesc să fie chemat, într-o zi, la directorul şcolii profesionale. Acesta avea în birou un domn căpitan care i-a propus să semneze un angajament pentru sprijinirea „organelor noastre vigilente care apără cuceririle clasei muncitoare“. „Oricum, dumneata eşti, deja, un tînăr de nădejde ce are în faţă un viitor strălucit“, a continuat directorul sigur pe el, ştergîndu-şi, cu o batistă mototolită şi de culoare incertă, chelia plină de transpiraţie. A semnat fără să se gîndească pentru că, aşa cum nu-i plăcea cartea sau sapa, nu-i plăcea nici strungul. Voia mai mult, să facă liceul la seral şi apoi să ajungă inginer. Ar fi fost, în mintea sa, răzbunarea supremă pe toţi cei care nu au avut încredere în el. Cînd, într-un moment rar de sinceritate, i-a spus tovarăşului director toate aceste planuri, acesta l-a încurajat: „Dar cum se poate, tovarăşu’... (şi i-a zis pe numele mic), tu eşti omul nostru, inteligenţa ta, abilităţile, totul te recomandă pentru aşa ceva“.

În rapoartele pe care le scria periodic pentru tovarăşu’ căpitan, totul era redat cu lux de amănunte. Mulţi colegi de-ai săi au părăsit dintr-odată fabrica, şcoala profesională sau facultatea, în urma acestor informări. Se mira şi el ce mare putere poate să aibă. Cu toţii îi erau duşmani şi nimic personal sau de altă natură nu rămînea netaxat.

Cînd a terminat liceul, la seral, era un adolescent care nu atrăgea cu nimic atenţia. Numai căutătura rea a sprîncenei stîngi se accentuase, trădînd un caracter îndoielnic, supărat pe toată lumea şi capabil de orice. Cînd să dea la facultate, tovarăşul căpitan, care-i devenise aproape ca un tată, l-a sfătuit să meargă la filozofie. „Scrii bine, domnule, şi te pricepi la oameni. Dumneata ai un talent uriaş şi un viitor mare, mergi la facultatea de filozofie“, i-a repetat rotunjind cuvintele şi apăsîndu-le ca unul care se pricepe foarte bine.

„L-au băgat“ fără examen, avînd un dosar impresionant. Începea să se profileze, deja, marea personalitate care se va afirma mai tîrziu. Facultatea a fost uşoară, dacă vom ţine cont că era obişnuit cu munca de partid şi cu idealurile teoretice şi practice ale „celor ce muncesc“. Numai că, după ce a terminat facultatea – nu ştim din ce cauză, probabil pentru că tovarăşii uitaseră de el –, a fost repartizat profesor într-un colţ uitat de ţară. Prea puţin pentru un destin atît de înalt.

Revoluţia l-a găsit în rolul unui umil profesoraş, secretar de partid într-o mică şcoală generală. Şi-a făcut, şi de această dată, cu prisosinţă, datoria faţă de ţară, îndemnîndu-şi colegii la calm. Pe „aia“ de chimie, mai negativistă şi pornită împotriva partidului, a ameninţat-o chiar că o dă afară din învăţămînt. A scuipat televizorul cînd a văzut că a căzut luminatul nostru conducător, înjurîndu-i cu voce tare pe golanii care au provocat aşa ceva. Zile şi săptămîni în şir a bolborosit vorbe neînţelese, din care soţia sa distingea uneori numele oraşului Timişoara.

Deşi supărat, deblocîndu-se posturile, a devenit „profesoraş de oraş“. S-a apucat şi de politică, înscriindu-se – evident, cum îi stă bine unui „intelectual“ – în partea dreaptă a scenei politice. Nimeni nu-i înjura mai rău pe comunişti decît ştabul. Pentru că nu-i prea plăcea cartea, a continuat să înveţe mult la „şcoala vieţii“, aşa cum îi plăcea adesea să spună. A învăţat să urască pînă la perfecţiune. Era neîndurător. Aceste calităţi l-au propulsat rapid pe scena politică. Unii spun că, mai mult, colonelul... şi-a reamintit de el şi l-a sprijinit mult.

Deşi n-o să vă relatez împrejurările, vă spun că cel supranumit „ştabul“ a ajuns chiar ministru. Era celebru prin modul în care îşi urmărea subalternii. Îl interesa totul, de la calificările acestora pînă la viaţa lor privată. Orice amănunt picant, care ar fi putut fi un posibil element de şantaj, era căutat cu asiduitate. Se purta ca un ştab cu subalternii şi se umilea ca un vierme faţă de şefii săi. Făcea totul din reflex, după o viaţă de minciună şi nimicnicie. La apogeul său nimeni nu ştia cîte feţe are. Dacă îi foloseai la ceva, îţi dădea bună ziua, dacă nu, nu. Îi promova pe tineri, într-un mod pervers, doar pentru a se folosi de ei. Lui nu-i puteai fi decît slugă sau duşman. Şi era periculos să-i fi duşman. Cei care l-au cunoscut vorbesc şi azi despre el ca despre un veritabil „om nou“ ceauşist – fără reguli, fără repere, fără scrupule. De altfel, se şi exprima, în toate vremurile, cu emfază, arogant: „Tu ştii, mă, cine sînt eu? Habar n-ai cu cine ai de-a face!“. Scorţos pînă în măduva oaselor, a purtat cravata şi costumul cu mîndrie, ca semne distinctive ale unei origini pe care şi-ar fi dorit-o „nobilă“. Este supărat şi azi pe fiica sa care l-a luat peste picior, într-o seară, spunîndu-i să-şi dea jos cravata înainte de a intra în cadă.

Ştabul nostru a cheltuit mulţi bani ai statului pe benzină, pentru maşinile „de serviciu“. Multe femei i-au fost secretare şi mulţi tineri cu studii superioare i-au fost şoferi. Mai ales pe ăştia din urmă îi plăcea să-i umilească. Îi plăceau mai ales maşinile negre cu geamuri fumurii – „să nu vadă proştii ce fac eu în maşină“. Unii spun că, dimpotrivă, se gîndea la geamurile fumurii ca la nişte protecţii împotriva celor cărora le făcuse mult rău.

După ce a condus şi reformat atîtea instituţii, azi se plimbă liniştit prin parc încercînd să impună aerul unei indiferenţe. Acea căutătură a sprîncenei a devenit hidoasă. Cineva mai tînăr îşi întreabă un coleg de generaţie: „De ce i se spune ştabul?“. Explicaţia, deşi o ştie tot oraşul, vine imediat: „Cînd era mai tînăr şi-a vopsit Dacia în negru ca să semene cu volga prim-secretarului“.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu.

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.