Actori în căutarea unor personaje

Discutînd cu regizoarea Theo Herghelegiu pe marginea textului ei, despre cum iau naştere anumite personaje şi cum se transformă ele pe parcursul montării unei piese, mi-am dat seama că ar fi necesar să-i întrebăm chiar pe actori cum îşi creează un personaj. Iată răspunsurile lor! (A.P.)


Karl BAKER

actor Teatrul „Toma Caragiu“, Ploieşti. Spectacole recente: A fi sau a nu fi  (Vlad Massaci), Billy din Aran (Cristi Juncu).

Reteţă proprie şi personală! Se ia textul şi se citeşte prima dată singur acasă, stînd pe burtă, în fund, în cap etc., pentru a putea reacţiona nestingherit – dacă place sau nu place. Pentru că, da – să precizăm şi asta –, sînt personaje pe care le iubeşti şi personaje pe care tre’ să le faci. Revenim la text – e bine să fie proaspăt, să trezească interes, să nu fi stat în „cămară“ şi să fie uşor expirat... După ce se citeşte, textul se ia la tăiat, condimentat, frămîntat şi se lasă puţintel la dospit. Personajul e bine să nu fie al tău, să nu-l cunoşti dinainte, să nu-l tragi la tine, ci să scoată uşor, puţin cîte puţin, capul, odată cu aşezarea textului. Personal, nu mă inspir din alte reteţe pentru prepararea personajului. Important este să poţi să te joci: cu textul, cu mişcarea, cu celelalte ingrediente – actori, regizori, coregrafi, muzicieni. Este absolut necesar să te deschizi oriunde şi oricînd, să dai şi să primeşti condimente şi mirodenii pentru a declanşa acel element vital şi imperios necesar: energia. E bine să poţi să-nchizi ochii şi să te arunci! Aici intervine încrederea în parteneri, musai reciprocă, fără de care „se taie maioneza“. Personajul se coace singur, treptat; uneori uiţi de el pentru că te concentrezi la ingrediente. Lasă-i pe alţii să guste din el şi să-l privească, tu du-te mai departe, dacă-ţi miroase a bine. Personajul trebuie să fie servit fresh tot timpul, chiar dacă nu-i destul de dulce pentru creator. Nu-ţi pierde timpul cu prezentarea lui, dacă-i bun (aluatul), se vinde singur. Poftă bună!

Gabriel DUŢU 

Ultimul său spectacol este Realitate virtuală (Theo Herghelegiu) şi va avea premiera pe 8 iunie la Teatrul În Culise

Teoretizarea este destul de grea în această profesie; eu, unul, nici acum nu ştiu foarte exact cum ajung la personaj. După ani de căutari, zbateri şi chin, am avut o revelaţie: adevărul este mult mai aproape decît ne închipuim noi. Nu este o problemă crearea personajului, a unei noi personalităţi, a unui nou psihotip, ci mai degrabă normalitatea lui, credibilitatea pe care trebuie să o cîştige în faţa spectatorului; altfel spus, chiar dacă vorbim de teatru, ne-teatralitatea lui. Din acest moment, modul în care îl creezi se va vedea în modul în care îl vei juca. Întodeauna (post-revelaţie) am plecat de la premisa că noi, ca oameni, includem tot, complexitatea noastră este nemărginită, şi atunci plec din mine, de la datele pe care le am comune cu personajul, pentru că noi conţinem tot, apoi pe acest eşafodaj adaugi carnea personajului. Rezultatul, în mod normal, ar trebui să fie – şi acum citez cu drag un spectator – „Sigur este (el, actorul) la fel şi în viaţa de toate zilele“... ce poate fi mai frumos de atît pentru un actor! 

Cătălina MUSTAŢĂ

actriţă la Teatrul Odeon

O să mă refer la primul meu rol de „forţă“ în teatru şi asta pentru simplul motiv că, după absolvirea facultăţii, ba chiar şi în cadrul ei, am jucat ceea ce se cheamă „ingenue“. O să menţionez, spre exemplificare, două roluri, şi anume Cordelia din Regele Lear de Shakespeare, în anul doi de facultate, şi Solveig din Peer Gynt de Ibsen la Teatrul Mic.

Personajul Elena Nicolaevna din Copiii Soarelui de Gorki, în regia lui Cristian Hadjiculea, a apărut în existenţa mea artistică neaşteptat şi provocator în aceeaşi măsură. Pînă la pagina 38, în text se vorbea despre mine, şi după aceea apăream realmente. Multe repetiţii la rînd nu am ştiut de unde să apuc personajul, blocajele vizavi de abordarea rolului păreau insurmontabile. Regizorul mă ruga să vin în întîmpinarea spectacolului şi să propun ceva, cît de cît, pentru personaj, el făcîndu-mi promisiunea că, de îndată ce se produce acest fenomen, mă va ridica „de urechi în sus“, adică va dezvolta şi va duce mai departe propunerea actorului. Ei bine, în momentul în care am acceptat eşecul (respectiv faptul că voi avea un insucces cu spectacolul şi cu personajul pe care urma să-l interpretez), mi l-am asumat şi abia atunci am reuşit, practic, să mă relaxez şi să propun, ca dintr-o inerţie, ceea ce-mi cerea regizorul. Am fost şi ridicată „de urechi în sus“, susţinută, încurajată, iar sentimentul pe care l-am avut la premieră nu vi-l pot descrie. Primul meu rol de forţă se născuse, nu a fost uşor şi din acest motiv l-am şi apreciat la cote maxime.


Florin PENIŞOARĂ

Îl veţi putea vedea pe 8 iunie în Realitate virtuală (Theo Herghelegiu), alături de Gabriel Duţu. În toamnă va începe filmările la un lungmetraj scris şi regizat de Ovidiu Georgescu. 

Începutul şi baza sînt textul. Încerc să aflu informaţii concrete despre personaj. Ce spune autorul, ce spun celelalte personaje despre personajul meu şi, bineînţeles, ce spune personajul meu despre sine. Eu cred că textul (fie piesa de teatru sau scenariul de film) conţine toate datele despre personaj. Cu cît ştiu mai mult despre personaj, cu atît mai multe întrebări apar. „De ce“-urile şi ulterior „pentru că“-urile sînt esenţiale pentru mine – mă ajută să-i înţeleg comportamentul. Comportamentul personajului este esenţial în înţelegerea şi crearea acestuia.

Revenind la text şi la comportament, cuvintele/replicile personajului vin de undeva – eu încerc să caut acel undeva şi, abia în momentul în care înţeleg de unde vine, pot să-mi fac o „hartă“ destul de clară a personajului, alterată, desigur, de ceea ce sînt eu, Florin Penişoară. Restul e tăcere! 

Adriana PÂRVU

Spectacole recente: Dacă te naşti luni, probabil că vei muri într-o vineri – Teatrul Arca, Clubul „La Scena“, Fata cu cărămidă în gură, la Un Teatru şi Casa Actorilor. 

Nu am o modalitate fixă, clară, prestabilită de a ajunge la personaj. Pe unele le-am căutat mai mult; Gilda, de exemplu, din spectacolul Ploaia care nu încetează niciodată, altele au venit mai uşor – Iubiricea din spectacolul Dacă te naşti luni probabil vei muri într-o vineri. Important pentru mine în crearea unui rol este regizorul, eu îl consider primul partener. Naşterea personajului presupune un parteneriat între actor şi regizor, rolul este copilul meu. Analogia mi-a venit în minte gîndindu-mă la fiica mea, la Sara, la momentul în care am simţit-o în mine. Poate să pară o nebunie, dar este acelaşi lucru, la o alta scară, bineînţeles. Regizorul îţi spune ce îşi doreşte, el pendulează între rolul de tată şi cel de medic, dar depinde de tine ce „mănînci“, cît „sport“ faci şi cîtă „atenţie“ îi acorzi. Copilul, a se citi rolul, îţi va da înapoi exact cît i-ai dat, nici mai mult, nici mai puţin. Ca notă generală, am încercat în fiecare personaj să pun măcar un bob de bunătate. Există o superstiţie care spune că la moartea unui actor toate personajele create de el vin şi îl veghează, iar mie îmi plac feţele prietenoase.