Între declinologie şi grandoare - dialog cu Teodor BACONSCHI
Teodor Baconschi are cu Franţa legături speciale: acolo şi-a dat doctoratul (la Sorbona, cu teza Rîsul patriarhilor, apărută ulterior la Editura Humanitas), iar peste ani a revenit la Paris ca ambasador. I-am propus un interviu pentru că e francofon şi francofil şi pentru că a avut o experienţă diplomatică notabilă în Franţa.
E un loc comun ideea că modernizarea României s-a făcut în primul rînd după model francez. Cum se îmbină nostalgia modelului francez (cu expresia sa metonimică perfectă, Bucureştiul ca „Micul Paris“) cu prezentul?
Influenţa Franţei a fost majoră în cultura română modernă – nimeni n-o va putea contesta. Dar sentimentul meu este că lunga paranteză totalitară a separat cele două ţări. Sigur, a existat momentul mitic al prezenţei lui De Gaulle la Bucureşti, cînd regimul comunist afişa o anumită deschidere către Vest, dar noile generaţii au ieşit din inerţia unui model francez dominant în cultura noastră şi în arhitectura instituţională a statului român. Astăzi, francofilia e declinată în cheie nostalgică de nişte cinquagenari cultivaţi, care sînt depozitarii acestei nostalgii. Însă pe piaţa media, în dezbaterile intelectuale, se vorbeşte destul despre Franţa. Nu am sentimentul că elita noastră academică este prioritar conectată la bibliografiile franceze recente. Ultimul foc de artificii francofon şi francofil în ordinea literelor şi filozofiei limbajului s-a petrecut în anii ’70 cînd – înaintea americanilor – am asimilat o mulţime de „French Theory“ şi am avut, poate, o promoţie întreagă de universitari din ştiinţele umane care au continuat să transporte în România structuralismul şi poststructuralismul francez. După 1989, caducitatea intelectuală a respectivelor teorii a devenit frapantă, lumea academico-intelectuală s-a reorientat spre surse anglo-saxone. Poate că i-am reciclat pe cîţiva mari francezi, precum Foucault, Derrida sau René Girard, printr-un filtru hermeneutic american. Prin urmare, astăzi un sondaj în mediul studenţesc ne-ar arăta, probabil, că influenţa nemijlocită a culturii franceze asupra noastră s-a diminuat considerabil.
Nu cumva nostalgia e şi a Franţei, care ţine sus steagul francofoniei, deşi cunoaşterea limbii franceze e într-un regres implacabil? Nu cumva instrumentele cu care operează Organizaţia Internaţională a Francofoniei sînt vechi?
Francofonia e un fapt social şi cultural destul de extins în perimetrul fostelor colonii franceze şi, totodată, al cîtorva ţări care folosesc încă franceza ca limbă oficială. Dar OIF a fost construită ca instrument al decolonizării, şi atunci Franţa s-a prezentat în organizaţie – cu o falsă modestie – ca simplu membru, nu ca fostă metropolă care continuă ocuparea politică cu mijloace culturale. Aşa încît există o retorică şi o stilistică a OIF bazate pe partajul francezei – adică pe limba şi cultura franceză ca patrimoniu comun – cumva imaterial – şi apolitic. E greu să transformi OIF într-un Commonwealth, într-o comunitate de state care vorbesc aceeaşi limbă, dar care în acelaşi timp se orientează şi în politica externă pe aceleaşi poziţii majore. Franţa însăşi, de aproape două decenii – de cînd s-a încheiat Războiul Rece –, traversează o depresie. A apărut „declinologia“ – o ştiinţă informală care cîntă prohodul grandorii franceze de la Napoleon pînă la De Gaulle şi care constată că Franţa nu mai e nici hegemonul cultural al Europei, nici o contrapondere suficientă la dictatura soft a culturii americane. Cu toate acestea – o spun ca om care a trăit şapte ani din viaţa lui în Franţa –, cultura franceză este deosebit de vitală. Sigur că poţi constata un anumit sindrom alexandrin: există un manierism evident, există un exces de subtilitate (specific francez) care capătă uneori forme decadente şi există un ton istoric pesimist în discursul intelectualilor francezi. Ei înşişi dezbat cauzele acestui declin pe care îl refuză şi, totodată, îl analizează greşit, după părerea mea: îl compară cu momentele de vîrf ale istoriei franceze şi încearcă să opună franceza englezei. Or, influenţa Franţei trebuie măsurată ca atare, nu într-un tablou comparativ. Iar din acest punct de vedere Franţa nu stă deloc rău, pentru că ea continuă să influenţeze bunăoară cultura germană. Germanii postbelici nu au surmontat un anumit complex francez în materie intelectuală. Totodată, aria francofoniei cuprinde cîteva sute de milioane de persoane, iar un diplomat român se înţelege cu un diplomat tunisian prin intermediul francezei. Marea problemă – şi o spun şi din perspectiva experienţei diplomatice – e că, dacă la o masă opt persoane vorbesc franceza şi două nu, se trece pe engleză.
Şi noul preşedinte al Franţei s-a declarat dezamăgit că, la reuniunile internaţionale, a trebuit să vorbească engleza cu polonezii, românii, portughezii, italienii...
Nu poate exista decît o singură lingua franca: în Europa medievală nu puteai găsi alternative docte la folosirea latinei. Dar dacă Franţa se compară cu SUA – pierde. Dacă îşi măsoară propria influenţă ca atare, ar putea găsi suficiente motive de optimism.
Această comparaţie nu e un reflex aproape provincial? Acum cîţiva ani, cînd a apărut în Time articolul lui Donald Morrison „Moartea culturii franceze“, în Franţa au existat reacţii indignate – care semănau, în ton şi în emotivitate, cu felul nostru de a ne plînge de „imaginea României în lume“. Puţini au fost cei care au recunoscut că Morrison nu spune nimic nou, ci reia teme pe care le dezbat francezii înşişi...
Au existat nişte crispări în relaţia străveche franco-americană. E vorba şi de o bătălie simbolică, legată de legitimitatea marilor modele. Francezii pretind că revoluţia americană este o variantă a revoluţiei franceze, deşi, dacă îi studiezi rădăcinile, constaţi că ele sînt destul de diferite. Pe de altă parte, de la Tocqueville încoace, francezii s-au obişnuit cu o Americă idealizată, utopică, fabricată de ei, şi care trebuie să corespundă şi în realitate percepţiei franceze asupra Statelor Unite. Dar e un drum cu două sensuri, pentru că, în ciuda unor ciondăneli legate de gaullism, de doctrina gaullistă a suveranităţii militare a Franţei în afara NATO, americanul mediu de astăzi înţelege prin Europa – Franţa. Şi pentru că are o faţadă atlantică şi e prima mare ţară care încarnează cultura, civilizaţia, tradiţia şi stilul de viaţă european. Există, în imaginarul american, o percepţie foarte flatantă despre Franţa. Pe de altă parte, clasa cultivată şi totodată avută din America are un snobism european care se traduce prin vinuri, brînzeturi şi case de modă franceze. E suficient să observăm cum arată străzile comerciale de lux, din California pînă la New York, pentru a constata că totuşi există o „ocupaţie franceză“ a Americii şi o veneraţie pentru rafinamentul francez, perceput ca un complement exotic al identităţii americane.
Între francezi şi americani a existat ani la rînd o controversă, din care s-a născut şi conceptul de „excepţie culturală“. Pare a fi o chestiune tehnică privind reglementarea comerţului internaţional, dar de fapt ne priveşte pe toţi: americanii cereau piaţă liberă pentru distribuţia filmelor, în timp ce Franţa a „tras“ după ea peste tot – în toate negocierile şi instituţiile internaţionale – ideea că filmele europene au o dimensiune culturală care trebuie protejată, susţinută financiar din bani publici ş.a.m.d. Mi se pare un episod semnificativ pentru felul în care Franţa a înţeles să-şi asume un rol internaţional pentru păstrarea identităţii culturale europene.
Există, într-adevăr, două modele opuse şi probabil ireconciliabile – deşi cred că s-ar putea găsi un punct de convergenţă între cultura colbertistă (susţinută de stat ca imagine a puterii sale) şi piaţa liberă, unde „scapă cine poate“ şi cererea generează oferta de produse culturale. Dar „excepţia culturală“ nu a împiedicat „americanizarea“ unor produse culturale franceze. În film, de pildă, de douăzeci de ani – aşa cum se întîmplă şi în cinematografia rusă –, foarte mulţi regizori francezi au adoptat un model mai comercial, de tip american, renunţînd la filmul estetizant, la filmul-eseu. Şi americanii, după eliberarea Franţei în 1945, au influenţat masiv cultura franceză. Franţa, de pildă, e şi un focar al jazzului pe plan european. Dar şi francezii au influenţat cultura americană: între anii ’50-’80 ai secolului trecut, cultura franceză a fost destul de bine importată în SUA. Nu e mai puţin adevărat că etnocentrismul imperial al culturii americane este vizibil şi masiv: americanii dau ştiri despre America şi pe canalul pe care se presupune că apar ştiri internaţionale, trăiesc cu sentimentul centralităţii lor globale. Sînt foarte închişi, foarte provinciali din acest punct de vedere. Dar au cîştigat bătăliile comerciale şi de marketing, unde cifrele se impun şi profitul dictează. Această soft power pe care au proiectat-o pe plan global nu a fost băgată pe gît „cu decrete“. Trebuie să acceptăm acest brasaj al celor două culturi, influenţele reciproce şi, totodată, intrarea Franţei – deopotrivă cu celelalte culturi europene – într-un anumit con de umbră provincial. Interesul geopolitic al americanilor se deplasează acum dinspre Atlantic spre Pacific, spre Asia. Totodată, asistăm şi în schimburile culturale globale la o nouă tectonică, în care puterile emergente îşi însoţesc ascensiunea şi cu o producţie culturală vitală. Cred că a sosit momentul nu atît să renunţăm la propriul etnocentrism european, cît să acceptăm că am dat suficient lumii, ca europeni, şi că la ora actuală putem şi primi. Nu ne putem menţine în situaţia aceasta de arhetip al tuturor celorlalte modele de civilizaţie – o situaţie valabilă de la marile descoperiri geografice pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, dar care astăzi s-a modificat în mod obiectiv.
Ideea Europei Unite a pornit de la un francez, Jean Monnet. Iar de cîteva decenii se spune că „motorul“ Uniunii Europene îl constituie parteneriatul franco-german. În ce măsură Franţa – cu sau fără Germania – mai poate juca, în Europa confuză de azi, rolul de „locomotivă“ a construcţiei europene?
Într-o măsură destul de mare, pentru că acestea sînt, totuşi, principalele economii ale UE. Apoi, pentru că antanta franco-germană s-a construit în cîteva decenii. Întrepătrunderea celor două economii şi cadrul juridic prin care ele se angajează să acţioneze împreună sînt foarte ample. Nimeni nu poate demonta asta doar din cauza crizei sau a asperităţilor de moment care pot apărea între liderii francezi şi germani. Cred că e nevoie de acest tandem. Restul Europei, compus din state mai mici, care tind să conteste atît hegemonia germană (în cazul în care luăm de bun declinul Franţei), cît şi hegemonia tandemului ca atare, nu vrea ca întreaga politică comunitară să fie elaborată la Paris şi Berlin. Însă acest lucru se întîmplă pentru că cele două state au inspirat arhitectura instituţiilor europene, şi-au plasat oameni în posturile-cheie ale peisajului bruxellez – şi nu e vorba doar de comisarii lor, ci de prezenţa franco-germană în Serviciul de Acţiune Externă şi în alte structuri. E vorba şi de contribuţiile nete la bugetul Uniunii, şi de influenţa lor efectivă în viaţa de zi cu zi a instituţiilor europene. În plus, Parlamentul European are şi un sediu francez, pe lîngă cel de la Bruxelles, Belgia – ţară-gazdă a NATO şi a instituţiilor europene – este ea însăşi pe jumătate francofonă –, deci trebuie să acceptăm o stare de fapt. Cred că o divergenţă franco-germană, care ar duce la demontarea acestei Europe cu motor franco-german, ar genera o situaţie foarte proastă pentru toată lumea. Ce e de preferat? O discretă hegemonie politico-economică franco-germană sau cacofonia statelor mici pline de orgolii individuale, naţionale, şi incapabile să genereze consens pe dosarele majore? Eu cred că e nevoie de un anumit leadership informal care să dea tonul şi să imprime o direcţie construcţiei europene, cu atît mai mult cu cît criza a tulburat Uniunea Europeană, a perturbat zona euro şi a sporit atît naţionalismele, reflexele protecţioniste, cît şi euroscepticismul.
Franţa are un aparat diplomatic foarte mare şi o reţea extinsă de filiale ale Institutului Francez. Din acest punct de vedere, se comportă ca o „putere globală“. Cît de eficientă e o asemenea structură instituţională?
Franţa are a doua reţea diplomatică după SUA, ca mărime. Pînă nu de mult, Quai d’Orsay miza pe un „cochet“ buget de 4 miliarde de euro. Ambasadele Franţei sînt cele mai somptuoase şi reprezentative în toate capitalele lumii. Există şi reţeaua Alliance Française, şi un suport media global prin France 24 şi RFI, şi altele. Criza i-a obligat şi pe guvernanţii francezi să reducă din cheltuielile acestor instituţii care întreţin prestigiul Franţei – sub impactul crizei, trebuie să renunţe la standing-ul atît de elaborat şi de pretenţios. Franţa are în proprietate multe clădiri care sînt sedii diplomatice. De pildă, consulatul general din Istanbul este un palat somptuos, pe Bosfor – fosta ambasadă a Franţei din vremea Imperiului Otoman. Cheltuielile de întreţinere pentru o asemenea infrastructură sînt uriaşe. Dar reducerile bugetare nu scad cu nimic marea calitate a diplomaţiei franceze, care reprezintă un corp de elită: Franţa continuă să producă elite administrative de prima mînă.
În România, Franţa pare să piardă teren, dacă ne luăm după statistici: sînt mai puţini vorbitori de franceză decît la începutul anilor ’90, cînd francezii veniţi într-o Românie abia eliberată de comunism descopereau cu plăcere că franceza era cu adevărat „a doua limbă“ vorbită la noi. Acum, locul a fost luat de engleză. E de discutat ce pierde Franţa din asta. Dar ce pierde România din această „evadare în masă“ către engleză?
Această predominanţă a englezei duce la gîndire unică şi la sărăcirea instrumentarului profesional şi cultural al tinerei generaţii. Trebuie să sprijinim existenţa opţiunii francofone. Franţa a apreciat enorm că statul român a menţinut franceza ca a doua limbă străină predată în şcoli. Legătura franco-română e foarte puternică astăzi. Libertatea şi democraţia au făcut din această „regăsire“ un nou capitol, mult mai vast, al relaţiilor dintre noi. Niciodată întrepătrunderea franco-română nu a fost mai consistentă, dacă ne gîndim la amploarea investiţiilor franceze în România. Ce ar fi, de exemplu, economia românească fără Dacia? Sau fără investiţiile franceze în domeniul bancar, în telecomunicaţii, ciment, hoteluri, marea distribuţie? Apoi, mobilitatea academică a crescut foarte mult. Eu am făcut parte dintr-o primă promoţie de 250 de bursieri ai statului francez, după 1990. Astăzi avem 5-6000 de studenţi români în Franţa. Avem şi mulţi francezi care fac medicina la Cluj. Există o reţea foarte vastă de profesori de franceză. Am participat de curînd la deschiderea unui centru francofon la Buzău (cu o bibliotecă de vreo 10.000 de volume) şi am constatat că o sală plină de elevi înţelegea perfect ce se vorbea în sală în limba franceză. E important şi ca Franţa să investească pentru ca limba şi cultura franceză să fie cunoscute în ţările din OIF, dar, pe de altă parte, cred că tot mai mulţi români privesc Franţa şi ca pe un loc privilegiat, inclusiv ca debuşeu profesional. Tabloul relaţiei franco-române în secolul XXI este de o bogăţie şi de o diversitate fără precedent în istorie. Sigur, în anii ’30 existau librării franceze la Bucureşti şi legături strînse între aristocraţii noştri şi ai lor, între intelectualii noştri şi cîţiva mari intelectuali francezi. Dar asta se petrecea în acvariu: erau poate cîteva sute de oameni angrenaţi în acest tip de simbioză. Astăzi, întrepătrunderea dintre cele două societăţi are o infinitate de expresii noi.
Constatarea că limba franceză şi Franţa pierd teren rămîne, atunci, doar o prejudecată a noastră?
Cred că această prejudecată e lipsită de nuanţele pe care realitatea ni le oferă. Dacă judecăm în termeni exclusivişti, unilaterali, se poate vorbi de un triumf al englezei şi al culturii americane în România, mai ales că tot ce ţine de IT, de ştiinţele tari ori de comerţ, de „business“, se bazează pe vocabularul american. Dar asta se întîmplă şi la Singapore sau în orice parte a lumii: e limba globalizării. Dar răspunsul diferitelor locuri, societăţi, state, tradiţii la globalizare este tocmai o pledoarie pentru alternative, diversitate culturală, excepţie culturală. Eu cred că se produce, în mod obiectiv, o stare de echilibru a sistemului, care dă şanse şi francezei, şi relaţiei româno-franceze în plină mişcare.
a consemnat Mircea VASILESCU
Ascultaţi aici emisiunea despre Franţa şi francofonie realizată împreună cu RFI România. Invitaţi: Theodor Baconschi, Luca Niculescu, Mircea Vasilescu. Moderator: Laurenţiu Colintineanu.
