Cum se nasc şi unde se duc să moară

Ca practician, poate fi dificil să teoretizezi, mai ales atunci cînd tema e atît de variată şi aproape imposibil de sintetizat. În principiu, alcătuirea scenică a unui personaj de teatru este rezultatul intersectării a trei direcţii: direcţia pe care a decis-o autorul – datele fixe pe care le găsim menţionate în scenariu sau pe care le putem deduce din scenariu, direcţia stabilită de regizor – pornind de la informaţiile din text sau ignorîndu-le cu desăvîrşire, regizorul configureză personajul fie luînd ca model trăsăturile unui om real (sau ale mai multor oameni), fie imaginînd, pur şi simplu, un prototip virtual şi direcţia pe care o construieşte actorul – partea lui de creaţie în acest sens aduce elementele personale, alături de cele specifice psihotipului respectivului personaj, sau compoziţionale, dacă este cazul. În mare, cam acestea sînt treptele principale ale traseului. Acum, fiecare dintre cele trei direcţii implică nenumărate „subdiviziuni“ (sau subcapitole), infinite detalii specifice şi o sumedenie de paşi intermediari. Probabil că cel mai lămuritor ar fi să dăm cîteva exemple concrete.

Bunăoară, Lukas Baerfuss, în piesa Dragoste în 4 tablouri, îşi enumeră cele patru personaje principale, trecîndu-le unul sub altul, imediat după titlu. Apoi, urmează o serie de patru personaje episodice, înşirate pe un singur rînd, separate de virgule. „De ce, oare?“, te întrebi. Răspunsul pe care l-am găsit cînd am montat acest text la Teatrul „Bacovia“, Bacău – 2007, a fost următorul: pentru că, de fapt, cele patru personaje episodice sînt unul şi acelaşi. În acest caz – cine este el, acest personaj cu avataruri şi identităţi multiple? Date fiind acţiunea şi, mai ales, tema piesei, o variantă posibilă şi probabilă este aceea că Băiatul de la hotel, Modelul, Poliţistul şi Misionarul sînt tot atîtea înfăţişări pe care le ia Eros. Şi, incitată de această subtilă invitaţie a dramaturgului de a folosi imaginaţia artistică, am adăugat şi o a cincea ipostază – aceea în care personajul apărea în reala lui dimensiune: cea de zeu al iubirii. Am construit un fel de epilog al spectacolului; un extratext, în care actorul care interpreta aceste roluri (Gabriel Duţu) intra în scena complet goală, de-acuma, pe un inorog alb, cu tolba de săgeţi în spate, cu mîna dreaptă pe hăţuri şi cu stînga împrăştiind un pumn de cenuşă în aer. O problemă a fost aceea a găsirii unui cal (neapărat alb) care să poată fi controlat şi introdus în spectacol. În tot Bacăul exista un singur exemplar care să corespundă cerinţelor – un armăsar antrenat pentru curse cu obstacole, al cărui nume real era... Eros. O stranie coincidenţă, nu-i aşa?! O întîmplare care a funcţionat ca semn; ca o confirmare că drumul ales era cel corect...

Şi pentru că am pomenit de „semne“ – în meseria asta ele sînt tot timpul prezente; ele nu se ignoră, ci se urmăresc cu mare atenţie; se descifrează, se interpretează şi se respectă.

Acum, o precizare pe care am lăsat-o intenţionat la urmă: personajul lui Gabriel Duţu şi-a împlinit rostul, şi-a consolidat substanţa şi şi-a desfăşurat relaxat anvergura prin ceva unic ce actorul i-a putut aduce: disponibilităţi din zona cascadoriei. Astfel, personajul nostru făcea mai multe năzbîtii pe scenă: îşi dădea foc, se ridica la ştangă în spin (element acrobatic specific circului), executa figuri surprinzătoare pe role ş.a.m.d. Palierele de expresie actoricească folosite în cele patru identităţi ale personajului fiind şi ele, în mod evident, cît se poate de diferite, am obţinut împreună cu Gabi un „tot“ artistic fără fisură. Un rezultat final care, fără a trăda premisele dramaturgice, a atins maximum de spectaculos pe scenă.

O altă zonă este aceea a personajelor din textele pe care le-am scris şi care, la un moment dat, au devenit spectacole. Aici, lucrurile stau un pic altfel; sarcina este mai uşoară, pe de-o parte, dar mai ingrată pe de alta. Există o categorie de personaje comise special, pentru anumiţi actori, cum ar fi, bunăoară, personajul Maşa din Cehov – în muzicalul Supermarket, scris pentru actriţa Dana Voicu, sau Romicella, din acelaşi Supermarket, concepută pentru Mihaela Popa, sau Fetiţa din Fata cu cărămida-n gură, rol destinat Adrianei Pârvu. Şi lista ar putea continua. În astfel de cazuri, avem de-a face cu un scurtcircuit: în clipa aşezării personajului pe pagină, fenomenul construcţiei scenice secondează fenomenul dramaturgic. Cu alte cuvinte: personajele au deja, încă din faza incipientă a textului, un destin anume, o consistenţă anume, personalitatea lor distinctă, metehnele lor, modalităţile lor de expresie, o psihologie bine definită, o tipologie clar ancorată în text. Şi, în general, dacă mă gîndesc la un actor anume atunci cînd scriu un personaj, caut ca partitura respectivă să-l provoace la nou, nu să-i întindă capcana repetării mijloacelor. Întruparea în teatru a acestor personaje, cu adresă fixă, asigură pentru actorul respectiv un anumit confort; o oarecare uşurinţă în a descoperi, improviza şi crea forma finală a personajului.

Un caz aparte de întîlnire actor-personaj-regizor este cel al Mamei din Satisfucktion, după Am Ziel de Thomas Bernhard, la Teatrul Foarte Mic. Rolul este jucat de Valeria Seciu şi a fost, cu siguranţă, cel mai complex demers pe care l-am parcurs, în acest sens. Textul lui Bernhard este înfiorător de dificil, mai ales pentru publicul de teatru din 2012, România. Norocul a fost că doamna Seciu este o personalitate extrem de specială, cu multă profunzime şi o generozitate pe măsură. Personajul (de altfel, monstruos) are cîteva dimensiuni paralizante şi total contrare atît felului meu de a fi, cît şi felului doamnei Seciu de a fi. Prin urmare, vorbim despre o compoziţie clasică, de manual, şi despre un contre-emploi. Mai mult nu cred că se poate. Iar pariul a fost ca această compoziţie (solicitantă şi extrem de parşivă), cu tone de text şi reiterări exasperante, să intre lejer în parametrii unui spectacol de azi, ingurgitabil şi rotund. Eforturile s-au îndreptat major către umanizarea personajului şi către aducerea lui în zona de acces a privitorului de astăzi – cu specularea umorului, acolo unde acest lucru se suporta, cu accentuarea detaliilor picante sau expresive şi, nu în ultimul rînd, cu orchestrarea intensităţilor discursului pe care această Mamă îl ţine preţ de o oră şi 45 de minute. Un personaj iscat dintr-o permanentă descompunere-recompunere, cu gramaje de laborator farmaceutic, cîteodată...

Aş mai da, în încheiere, un singur exemplu – cel al personajelor „inventate“, adică, acele personaje care nu figurează în partitura scrisă. E vorba despre personaje pe care le aduci pe scenă dintr-o nevoie sau alta; dintr-o inspiraţie oarecare sau ca o consecinţă a unei fatalităţi de bun augur, iertat fie-mi oximoronul! Chiar dacă ele nu există pe lista distribuţiei precizată de autor, undeva, cumva, plutesc „nevăzute“ prin universul piesei şi îşi cer, cuminţi, dreptul la existenţă. Este cazul cu 5 din cele 9 personaje din spectacolul Mă întorc de departe, după un text al Claudinei Galea; spectacol proaspăt ieşit la Teatrul Odeon. Gîndurile personajului principal, doamna Camille, sînt „aruncate în lume“ de scriitoare sub formă de multiple voci interioare. Necesitatea ca aceste voci să capete carne, formă şi personalitate s-a tradus prin apariţia în spectacol a personajului colectiv Gura Lumii, personaj format din patru individualităţi distincte, frizînd sinistrul şi hrănindu-se din derizoriul cotidian (Cătălina Mustaţă, Crina Mureşan, Paula Niculiţă, Ioana-Anastasia Anton). Impact mult mai puternic asupra receptorului şi, evident, funcţie mult mai prezentă în economia spectacolului decît nişte voci auzite la microfoane, din culise... Tot în acest spectacol, Timpul (interpretat admirabil de Gelu Niţu) s-a născut ca o condiţie firească a epicii, devenind unul din cei doi piloni pe care se sprijină întreaga construcţie. Nici măcar nu-mi mai pot imagina povestea lui Camille spusă altfel, adică în afara complicităţii cu acest personaj-simbol, Timpul...

Fie pentru că răspund dorinţei (ascunse) de a trimite un mesaj consumatorilor de artă, fie pentru că se suprapun pe anumite obsesii, fie pentru că au rol terapeutic sau vindicativ; fie că le cunoşti încă dinainte de a începe lucrul la un spectacol, sau le descoperi pe parcurs, personajele pe care un regizor le naşte împreună cu actorii lui sfîrşesc prin a căpăta la fel de multă viaţă ca orice persoană reală şi prin a locui (uneori discret, alteori intempestiv) lumea celor care l-au creat. Şi nu e ăsta, oare, unul dintre cele mai minunate lucruri posibile?!...

Theo Herghelegiu este regizor şi dramaturg. Ultimele producţii: Mă întorc de departe, de Claudine Galea, la Teatrul Odeon şi Realitate virtuală, de Alan Arkin, la Teatrul În Culise.