Ghici cine vine la primărie
De multe ori mi se întîmplă să dau peste un primar din vreo comună sau vreun sat, un primar pe care să-l privesc cu scepticism din cauza orientării sale politice. Neîncrederea îmi este uneori risipită, cînd îmi dau seama că respectivul n-are nici o legătură cu partidul al cărui membru este, ci devine doar un om care are grijă de comunitatea sa. Pentru că nu de pomană umblă prin satele din România acea vorbă: „pe aici alegi omul, nu partidul“. Adică teoria, „principiile“ n-au greutatea faptei. De pomană eşti de structură penelist sau pesedist, dacă nu te descurci să rezolvi problemele comunitare. Căci prin satele noastre, problemele sînt, de departe, cele primare: canalizare, infrastructură, gaze. Cu ideologia, altădată.
Cu toate astea, după cum mi se confesa mai demult un primar PDL (cu brichetă PSD şi pix PNL – toate moştenite din alte mandate), partidul este important, dacă nu pentru alegători, în mod categoric pentru cel ales. De cele mai multe ori, prin peregrinările rurale, am dat de primari traseişti, însă traseismul lor politic îmi era justificat prin realitatea faptului că fondurile pentru comunitate sînt atrase în primul rînd de primăriile care se asortează la culoarea politică a puterii executive.
Din culisele unei alte primării de sat aveam să aflu că, în primul rînd, trebuie să te ai bine cu consilierii, mai apoi cu Judeţul. Dacă n-ai susţinerea propriilor tăi consilieri, mîinile îţi sînt legate şi nu mai contează pe cine ştii sau nu ştii la Judeţ, hotărîrile şi deciziile îţi vor fi anulate chiar de către ai tăi. Bineînţeles, sînt şi dintre cei care, deşi au culoarea bună, inerţia nepăsării îi face să ridice în continuare din umeri, să afişeze acea faţă tristă şi neconsolată şi să repete într-una: nu sînt bani, nu e posibil, statul nu dă.
Pentru alţii însă, a fi primar este o vocaţie, şi încă una pentru care îşi dedică întreaga viaţă. Deşi meseria lor de bază n-are nici în clin, nici în mînecă cu politica, mulţi ajung lideri şi formatori de opinie, fără să premediteze acest lucru, reuşind să schimbe mentalităţi şi chiar, pe ici, pe colo, destine.
Primarul din Poiana Teiului este medic veterinar. Acum un an, cînd l-am întîlnit, mi-a mărturisit că, de fapt, politica nu l-a interesat niciodată. Nu a candidat pentru posturi de consilier sau pentru alte posturi în primărie – primii paşi pe care cineva cu ambiţie de primar ar fi trebuit să-i facă. Dar el n-a vrut „să se lege la cap cu toate astea“. Cum a ajuns însă primar? „Au fost nişte aspecte“ care l-au convins să se implice, şi anume fonduri „cheltuite aiurea“ şi lucrurile prioritare, chestiunile importante ale comunităţii, lăsate deoparte. Aşa că, vorbind cu unul, cu altul, s-a întîmplat ca oamenii să-l împingă de la spate, să-l convingă să candideze pentru ei. A făcut-o şi a cîştigat. De trei ori la rînd. În timpul mandatelor pe care le-a avut, în sat s-au rezolvat lucruri pe care nimeni nu le rezolvase pînă atunci: a îmbunătăţit infrastructura, alimentarea cu apă, a reabilitat o şcoală (al cărei acoperiş stătea să cadă) şi a înfiinţat o farmacie.
În acelaşi ton este şi povestea primarului din Mihai Viteazu, fost mecanic. Maghiar, dar ales cu majoritate de voturi de majoritarii români din sat, este o infirmare a clişeului neînţelegerii identităţii naţionale. „La noi omul contează, nu culoarea politică sau naţionalitatea“, confirmă încă o dată mersul lucrurilor o localnică, o doamnă pe la vreo 50 de ani. Îmi mai povestea doamna cum a reuşit primarul să schimbe mentalităţile şi cum la ei în sat o sărbătoare ungurească e şi o sărbătoare românească. Şi viceversa. Dar, despre primarul maghiar, poveştile localnicilor curgeau gîrlă: cum a sponsorizat din propriul buzunar drumul trupei de dans de copii la un festival din Serbia (în ciuda neînţelegerii cu consilierii, a făcut-o „ca să nu-i dezamăgească pe prichindei“) sau cum a înfiinţat o echipă de rugby pentru copiii nevoiaşi ai satului sau cum a valorificat tradiţiile din sat (Mihai Viteazu a intrat de altfel în Cartea Recordurilor, la capitolul „cel mai mare balmoş din lume“ sau la „împletitul celei mai lungi funii de ceapă roşie“). În spatele poveştilor stăteau desigur investiţiile făcute cu cap: infrastructura, curentul electric, gazul. Drumurile – asfaltate, casele – renovate şi impecabile. Şi toate astea pentru că primarul, cel descris de fapte, un om jovial cu vorbă molcomă, presărată ici şi colo cu inflexiunile accentului unguresc, ocupat, asaltat tot timpul de oameni şi probleme, vorbind cu maghiarii pe ungureşte, cu românii, pe româneşte, avea o vorbă: „traiul bun nu e niciodată un moft“.
Un alt primar, de data asta fostul învăţător al satului, a avut cam acelaşi traseu, de realegeri, fără un contracandidat real. În Gîrda de Sus, un sat din Apuseni, a candidat tot împins fiind de oameni. Om al vorbelor puţine, dar al lucrurilor duse la capăt, primarul-învăţător a impus, ca şansă de renaştere turistică, în primul rînd respectarea tradiţiilor. Redescoperind potenţialul turistic al zonei, primarul, laolaltă cu sătenii, a conservat casele vechi, care în majoritatea zonelor rurale sînt pe cale de dispariţie. Pensiunile şi construcţiile noi au fost astfel „obligate“ să păstrează specificul local, prin aplicarea reală a legilor – adică nimic nu mai primea autorizaţie de construcţie/modificare, dacă nu corespundeau acestora.
Exemplele pot continua. Depărtarea de oraş, traiul în comunitate, faptul că dai nas în nas cu alegătorul, toate acestea responsabilizează, transformă funcţia într-o unealtă a comunităţii. O unealtă care ar trebui să fie la îndemîna oricui. Fie locuitor la sat, fie la oraş.
foto: L. Muntean
