Ghici cine vine la primărie

Publicat în Dilema Veche nr. 430 din 10-16 mai 2012
Cum au ajuns nemţii să mănînce Döner jpeg

De multe ori mi se întîmplă să dau peste un primar din vreo comună sau vreun sat, un primar pe care să-l privesc cu scepticism din cauza orientării sale politice. Neîncrederea îmi este uneori risipită, cînd îmi dau seama că respectivul n-are nici o legătură cu partidul al cărui membru este, ci devine doar un om care are grijă de comunitatea sa. Pentru că nu de pomană umblă prin satele din România acea vorbă: „pe aici alegi omul, nu partidul“. Adică teoria, „principiile“ n-au greutatea faptei. De pomană eşti de structură penelist sau pesedist, dacă nu te descurci să rezolvi problemele comunitare. Căci prin satele noastre, problemele sînt, de departe, cele primare: canalizare, infrastructură, gaze. Cu ideologia, altădată.

Cu toate astea, după cum mi se confesa mai demult un primar PDL (cu brichetă PSD şi pix PNL – toate moştenite din alte mandate), partidul este important, dacă nu pentru alegători, în mod categoric pentru cel ales. De cele mai multe ori, prin peregrinările rurale, am dat de primari traseişti, însă traseismul lor politic îmi era justificat prin realitatea faptului că fondurile pentru comunitate sînt atrase în primul rînd de primăriile care se asortează la culoarea politică a puterii executive.

Din culisele unei alte primării de sat aveam să aflu că, în primul rînd, trebuie să te ai bine cu consilierii, mai apoi cu Judeţul. Dacă n-ai susţinerea propriilor tăi consilieri, mîinile îţi sînt legate şi nu mai contează pe cine ştii sau nu ştii la Judeţ, hotărîrile şi deciziile îţi vor fi anulate chiar de către ai tăi. Bineînţeles, sînt şi dintre cei care, deşi au culoarea bună, inerţia nepăsării îi face să ridice în continuare din umeri, să afişeze acea faţă tristă şi neconsolată şi să repete într-una: nu sînt bani, nu e posibil, statul nu dă.

Pentru alţii însă, a fi primar este o vocaţie, şi încă una pentru care îşi dedică întreaga viaţă. Deşi meseria lor de bază n-are nici în clin, nici în mînecă cu politica, mulţi ajung lideri şi formatori de opinie, fără să premediteze acest lucru, reuşind să schimbe mentalităţi şi chiar, pe ici, pe colo, destine.

Primarul din Poiana Teiului este medic veterinar. Acum un an, cînd l-am întîlnit, mi-a mărturisit că, de fapt, politica nu l-a interesat niciodată. Nu a candidat pentru posturi de consilier sau pentru alte posturi în primărie – primii paşi pe care cineva cu ambiţie de primar ar fi trebuit să-i facă. Dar el n-a vrut „să se lege la cap cu toate astea“. Cum a ajuns însă primar? „Au fost nişte aspecte“ care l-au convins să se implice, şi anume fonduri „cheltuite aiurea“ şi lucrurile prioritare, chestiunile importante ale comunităţii, lăsate deoparte. Aşa că, vorbind cu unul, cu altul, s-a întîmplat ca oamenii să-l împingă de la spate, să-l convingă să candideze pentru ei. A făcut-o şi a cîştigat. De trei ori la rînd. În timpul mandatelor pe care le-a avut, în sat s-au rezolvat lucruri pe care nimeni nu le rezolvase pînă atunci: a îmbunătăţit infrastructura, alimentarea cu apă, a reabilitat o şcoală (al cărei acoperiş stătea să cadă) şi a înfiinţat o farmacie.

În acelaşi ton este şi povestea primarului din Mihai Viteazu, fost mecanic. Maghiar, dar ales cu majoritate de voturi de majoritarii români din sat, este o infirmare a clişeului neînţelegerii identităţii naţionale. „La noi omul contează, nu culoarea politică sau naţionalitatea“, confirmă încă o dată mersul lucrurilor o localnică, o doamnă pe la vreo 50 de ani. Îmi mai povestea doamna cum a reuşit primarul să schimbe mentalităţile şi cum la ei în sat o sărbătoare ungurească e şi o sărbătoare românească. Şi viceversa. Dar, despre primarul maghiar, poveştile localnicilor curgeau gîrlă: cum a sponsorizat din propriul buzunar drumul trupei de dans de copii la un festival din Serbia (în ciuda neînţelegerii cu consilierii, a făcut-o „ca să nu-i dezamăgească pe prichindei“) sau cum a înfiinţat o echipă de rugby pentru copiii nevoiaşi ai satului sau cum a valorificat tradiţiile din sat (Mihai Viteazu a intrat de altfel în Cartea Recordurilor, la capitolul „cel mai mare balmoş din lume“ sau la „împletitul celei mai lungi funii de ceapă roşie“). În spatele poveştilor stăteau desigur investiţiile făcute cu cap: infrastructura, curentul electric, gazul. Drumurile – asfaltate, casele – renovate şi impecabile. Şi toate astea pentru că primarul, cel descris de fapte, un om jovial cu vorbă molcomă, presărată ici şi colo cu inflexiunile accentului unguresc, ocupat, asaltat tot timpul de oameni şi probleme, vorbind cu maghiarii pe ungureşte, cu românii, pe româneşte, avea o vorbă: „traiul bun nu e niciodată un moft“.

Un alt primar, de data asta fostul învăţător al satului, a avut cam acelaşi traseu, de realegeri, fără un contracandidat real. În Gîrda de Sus, un sat din Apuseni, a candidat tot împins fiind de oameni. Om al vorbelor puţine, dar al lucrurilor duse la capăt, primarul-învăţător a impus, ca şansă de renaştere turistică, în primul rînd respectarea tradiţiilor. Redescoperind potenţialul turistic al zonei, primarul, laolaltă cu sătenii, a conservat casele vechi, care în majoritatea zonelor rurale sînt pe cale de dispariţie. Pensiunile şi construcţiile noi au fost astfel „obligate“ să păstrează specificul local, prin aplicarea reală a legilor – adică nimic nu mai primea autorizaţie de construcţie/modificare, dacă nu corespundeau acestora.

Exemplele pot continua. Depărtarea de oraş, traiul în comunitate, faptul că dai nas în nas cu alegătorul, toate acestea responsabilizează, transformă funcţia într-o unealtă a comunităţii. O unealtă care ar trebui să fie la îndemîna oricui. Fie locuitor la sat, fie la oraş.

foto: L. Muntean

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Dmitri Nabokov's garden in Montreux jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.