⬆
Tema săptămînii
Pagina 114
Povestea mea de dragoste cu tangoul...
...a început acum patru ani, cînd, la sugestia unei prietene care mă tot invita la un club să dansăm, am zis să compensez totala mea lipsă de pricepere în domeniu şi să încep prin a învăţa salsa. Şcoala de salsa era undeva într-o clădire veche din Bucureşti, la etajul al doilea.
Toată lumea rîde, cîntă şi dansează
La televizor, dansul „dă bine“, dansatorii „se mişcă bine“, dansatoarele „arată bine“. Mai întîi, în industrie au fost staruri marii artişti, apoi ecranele s-au umplut de amatori, iar în ultimii ani, odată cu explozia talent show-urilor care caută dansatori de succes, listele de înscrişi la liceele şi facultăţile de coregrafie au crescut.
„Nu poţi face balet ca un funcţionar” - interviu cu Diana MATEESCU
"În Rusia, selecţia se face de la 7 ani, la noi – de la 10-11 ani (clasa a V-a), vîrsta la care se consideră că pot fi asimilate noţiunile de bază în baletul clasic. Dar să „dresezi” corpul să stea într-o altă postură decît cea normală, o postură uneori nefirească, presupune mult exerciţiu."
Dansul caricaturalesque la ocazii speciale
Nu sînt o împătimită a nunţilor. Toate, fără excepţie, au ceva din surescitarea intens manifestată a oamenilor fără distracţii proprii, aşa că, de ce nu, e mai simplu să le cumperi (cu plic şi pioşenie, se ştie) la nunta altora. N-ai ocazie de dans? Iat-o!
Viaţa e, uneori, în altă parte
Cîndva, în adolescenţă, am găsit o carte cu un titlu banal, pe care nu mai ştiu de ce am cumpărat-o: Bucuria lucrurilor mici. Nu cred s-o fi citit vreodată. La urma urmei, ce tînăr se împiedică de mărunţişuri, ce să facă cu ele?
Cărţi şi întîlniri recente
Deseori am sentimentul că sursele de bucurie sînt inepuizabile, numai să avem noi antenele pe lungimea de undă potrivită. De pildă, una dintre cele mai recente plăceri (re)descoperite este aceea de a mă juca; în nisip sau cu maşinuţe, cu motociclete sau cu piese lego...
"Să-ţi ardă să trăieşti"
"Adică să explic eu ce-nseamnă să-ţi ardă să trăieşti? Mi-ar fi greu, nu ştiu dacă sînt persoana potrivită. În general, acum lumea este preocupată, tracasată, destul de plictisită. Motive există, din păcate. Dar eu rămîn optimistă; am noroc că sînt sănătoasă, la 87 de ani, şi echilibrată din fire, nu mă plîng."
Plăceri şi plăceri
Cred că una dintre cele mai mari plăceri, dintre cele pe care le pot mărturisi, este aceea de a sta de vorbă cu prietenii. Am avut parte – şi sper să mai am! – de întîlniri în care am vorbit ore şi ore, nici nu mai ştiu despre ce, nici nu contează prea mult.
Teren
Totul a pornit de la o ştire în presa locală. Un băiat bîlbîit se bate după ore cu un coleg din cauza unei fete. În urma altercaţiei colegul moare. Se întîmplase la Strehaia. După un schimb de telefoane şi de e-mail-uri, Vlad Mixich şi cu mine ne hotărîm să urmărim evenimentul pentru a povesti despre violenţa din şcolile româneşti.
Urme luminoase, aproape invizibile
În urmă cu cîţiva ani, am fost invitată să colaborez la realizarea unui volum despre femei şi feminitate în România. Pentru a-mi da un imbold şi un model, persoana care îmi adresase invitaţia mi-a sugerat să vizitez un site pe care erau deja postate mai multe confesiuni ale viitoarelor coautoare.
Fiecare cu ce-i place
Nu tuturor le plac doar converşii, mersul la Mc, la KFC şi statul pe Facebook. Sigur că toţi stăm pe net, dar printre plăcerile “tineretului român” se numără şi hobby-urile care mai de care mai diverse. De exemplu, mie îmi plac conurile de brad, clătitele de salcîm şi globurile vechi din cutia din magazie.
"Atingerea stafidei e la fel ca o simfonie de Bach" - interviu cu psihoterapeutul Mugur CIUMĂGEANU
"Noi sîntem socializaţi cu ceea ce înseamnă plăcerea undeva la începutul copilăriei noastre şi apoi pe întreg parcursul vieţii adulte. Învăţăm să valorizăm un anumit tip de plăcere în funcţie de experienţa pe care am avut-o. Cei din generaţia noastră au fost supuşi la un gen particular de socializare a plăcerii estetice amînate."
Numele meu indian
Ar trebui să fie simplu. Ar trebui să scriu că mă bucură dimineaţa asta, verdele cărnos pe care îl văd pe geam, vrăbiile. Îmi plac vrăbiile. Mă bucură. Şi ciripitul lor îmi place. Ce mai ciripesc vrăbiile. Şi ţopăie. Ar mai fi şi coţofana, e una singură şi cîrîie cam tare prin desişul verde.
De ce vedem meciuri - Dietetica lui Robinho
După excesele cinematografice de la TIFF, pasiunea pentru filme a fost anesteziată (temporar!), iar EURO 2012 m-a ajutat să trec pieptiş la a doua mare patimă, pe care o împărtăşesc cu 50 de milioane de italieni: meciurile de fotbal.
Plaît-il?
Există lucrurile care ne plac şi cele care ne plac cu adevărat. În prima categorie aş pune micile plăceri: prima dată cînd atingi cu degetul de la picior o apă pe care nimeni n-a mai atins-o (fata în costum de baie turcoaz cu cască şi cu ochelari de înot al căror contur îi rămîne în dreptul ochilor timp de două zile sînt eu).
Ce vă (mai) place?
Ne vedem la redacţie, ne scriem e-mail-uri, vorbim despre texte şi cărţi, dezbatem ce se întîmplă în ţară, mai ieşim la terase, dar nu apucăm să vorbim foarte mult despre ce ne mai place. Aşa că i-am rugat pe colegii mei de redacţie să răspundă la această întrebare în răspăr cu vremurirle: Ce vă mai bucură?
O plăcere pierdută
Am o afecţiune puternică pentru sălile de cinema. Pentru întunericul din ele, pentru fotoliile lor pluşate, pentru doamna de la casierie, pentru doamna de la intrare, pentru străinii cu care împart acelaşi film, pentru toate lucrurile care ar putea să se întîmple în timpul unei proiecţii, dar nu se întîmplă, pentru lumea dinăuntru care pune între paranteze lumea de-afară etc.
O educaţie sentimentală
La 9 ani m-am dus la Cinema Nero şi am văzut un film cu Michèle Morgan. M-a dus Roza, o fată de la ţară, rătăcită din Sighetul Marmaţiei în casa noastră, o fată de două ori mai mare ca mine, şi ca persoană, şi ca vîrstă. Era uriaşă, rîdea mult şi îşi găsise un iubit care azi ar fi fost angajat în orice echipă de baschet ca pivot, atît de slab şi de lung era.
Ultima oară la Cinematecă
S-a răspîndit printre cei mai tineri legenda că, în anii ’70-’80, hai! şi la începutul ’90-ilor, ne uitam cu toţii pe casete VHS, la filme dublate de Irina Nistor. Inexact. Nu toţi aveam video. Iar majoritatea filmelor cool erau vechi şi erau pe peliculă. Ca să le vezi, trebuia să mergi într-un loc numit Cinemateca Română.
Cum s-a rupt filmul cinematografelor româneşti
În 1990 funcţionau în România peste 400 de cinematografe. Astăzi sînt de zece ori mai puţine. Un imens patrimoniu preluat de la comunişti, însumînd clădiri care ar depăşi laolaltă suprafaţa Casei Poporului, a ajuns un mare şi inutil munte de moloz. O parte importantă a clădirilor a încăput pe mîna unor băieţi deştepţi care le-au transformat în orice altceva.
Cinematograful din insulă
Insula Ada Kaleh se afla undeva la 3 kilometri în aval de Orșova, în mijlocul Dunării. În 1970, cînd a fost inundată la cererea lui Ceaușescu, pentru a se construi Hidrocentrala Porțile de Fier, pe insulă trăiau mai puțin de 500 de locuitori, majoritatea turci. Toți au u fost strămutați. Ada Kaleh avea cam 2000 de pași pe lung și 500 pe lat.
Turism cinematografic
Aşa cum alţii colecţionează magneţi pentru frigider de prin călătoriile lor, mie îmi place să adun poveşti cu oameni şi stări cinematografice. Berlin, 2007: în holul unui bistro lipsit de bratwurst (din fericire), m-am împiedicat de un flyer pe care scria „Heute Abend, Les Liaisons Dangereuses (Roger Vadim) im Kino“.
Amintirile unei săli de cinematograf
Ideea mi-a venit în timp ce scriam acel proces-verbal fără rost, în care trebuia să declarăm sub semnătură cum că am închis uşile, am stins luminile şi gazul şi am lăsat totul în bună regulă. Sînt douăzeci de ani mari şi laţi de cînd fac pe cinematograful. Cît poate vedea un om în douăzeci de ani?
Închis temporar
În 2013, cinematograful clujean Arta împlineşte suta de ani. A funcţionat fără întrerupere de la inaugurare pînă în februarie anul acesta. S-a mai redeschis doar în perioada Festivalului de Film Transilvania (TIFF). Vizitatorilor ocazionali, ca mine, sala le sare în ochi prin arhitectura blînd-bătrînească de început de secol XX.
Mai multe feluri de a vedea filme
Agentul J tocmai se aruncă de pe Empire State Building pentru a se întoarce în timp, e singura cale prin care lumea poate fi salvată de invazia extraterestră. În cădere întîlneşte bancheri faliţi de criza anilor ’30, e cît pe ce să fie înghiţit de dinozauri, vede apoi cum cresc zgîrie-nori. E pentru a doua oară în ultima săptămînă cînd văd scena asta din Men in Black III.
„Acum sînt zece spectatori. Doi se pupă şi ceilalţi dorm”
Tanti Nuţi e o minune. E proiecţionistă la Cinema Studio de jumătate de secol şi n-are de gînd să se oprească. Am stat la poveşti cu ea într-o dimineaţă de luni, sub portretele membrilor de onoare ai UCIN, şi nu ne-am mai oprit din rîs. Tanti Nuţi are, la cei 68 de ani ai ei, un umor nebun, o vervă cuceritoare şi o mie de istorii despre filme.
Ieşirea prin Sărindar!
Înainte să fi intrat vreodată în cinematograf, am auzit această propoziţie rostită pe un ton glumeţ de către bunica mea cînd îşi petrecea musafirii către ieşire. Tîrziu, după ce intrasem deja de multe ori în cinema, am aflat că era un îndemn al plasatoarelor cinematografelor aflate pe Bulevardul Elisabeta, în perioada interbelică, adresat puhoiului de spectatori care ieşea de la film.
"Sîntem ţara cu cel mai mic număr de cinematografe raportat la populaţie, din Europa"
"Dacă toată viaţă ai mîncat numai cartofi prăjiţi, nu poţi spune dacă îţi place caviarul sau măcar că ai vrea să-l încerci. Continui să susţin că există cinema fast food şi cinema gourmet. Degustarea face parte din procesul de cunoaştere, fie că e olfactiv-gustativă sau vizual-auditivo-emoţională."
Între ficțiune și realitate
Orașul Brașov are în jur de 300 000 de locuitori. Toate cinematografele au fost închise în urmă cu aproximativ 10 ani. În prezent există un cinematograf într-un mall pe centură. Mă numesc Adi Voicu, sînt din Brașov și m-am gndit la un plan: cum ar fi să ne organizăm, cineaști și cinefili, să proiectăm timp de o săptămîna filme în cinematografele dezafectate din țară?
Mobiluri și alibiuri
În anii ’90, primul lucru care m-a şocat a fost cerşetoria. Fenomenul căpătase nişte proporţii stranii, nemaivăzute. Era ca şi cum pînă atunci nu ar fi existat săraci, ca şi cum, brusc, ar fi apărut mii de oameni care nu mai puteau supravieţui decît din mila altora. Strategiile cerşetorilor se bazau pe deschiderea religioasă.
Milă și discreție
La drept vorbind, mila s-a cam demodat. Pentru europeanul modern, e stingheritor să ajungă obiect al milei. Ar însemna să privească "de jos" spre un binefăcător care îşi exercită pe spinarea lui dărnicia. "Miluit", omul modern s-ar afla într-o situaţie de dependenţă faţă de un altul mai izbutit din punct de vedere social ori uman.
O întîlnire cu principiul divin din lume
„Milă voiesc, iar nu jertfă“ spune Iisus la un moment dat, însă contextul nu are nimic de a face cu mila socială, cu mila-filantropie, ci cu o formă aparte de iertare. În creştinism, a milui înseamnă a menţine în viaţă pe cel miluit; mila-iertare a lui Hristos este o succesiune neîntreruptă de noi începuturi, de ridicări din moarte, din eşec.
Ce nu este în puterea cuvintelor să exprime... - interviu cu psihologul Bebe MIHĂESCU
"Mila o putem vedea şi ca înnăscută, şi ca dobîndită. Ea poate fi văzută ca înnăscută dacă avem curajul să acceptăm perspectivele psihologiei transpersonale şi a ceea ce înseamnă evenimentele din preajma morţii (NDE), la care adăugăm ceea ce trăiesc fără încetare misticii."
Între secularizare și marketing
Mila nu s-a născut în biserică, şi poate nici măcar între oameni. Mă gîndesc la speciile de animale unde cel învins îşi expune părţile vulnerabile, iar masculul Alfa îl cruţă. Acolo mila este un instinct. La noi a devenit un nume. De cod. În unele cazuri, ascunde instinctul de colectă fiscală.
Despre caritate și incluziune socială
“Asistenţa socială este pomană”, “asistenţa socială e un soi de caritate”, “asistaţii sociali sînt pomanagii ori cerşetori”. Am evocat doar cîteva dintre ideile ce pot fi regăsite cu uşurinţă în spaţiul public românesc, prezente preponderent la dreapta spectrului politic, dar de care nici anumiţi reprezentanţi ai stîngii nu sînt totalmente străini.
Filantropia corporate
Oricît de uman, viu şi sensibil aş încerca să construiesc o discuţie despre implicarea companiilor mari sau mici în acţiuni caritabile, toate drumurile vor duce, trecînd negreşit prin sporirea notorietăţii (awareness), către - inevitabil şi simplist formulat - profit.
De ce nu sînt credibile rapoartele sociale?
Un studiu realizat de CSR-România arată că de 93% dintre oamenii de afaceri chestionaţi consideră că organizaţiile pentru care lucrează ar trebui să investească în probleme comunitare. Însă 35% dintre respondenţi mărturisesc că firma lor nu evaluează programele de investiţii sociale.
Cum mi-am petrecut foamea
Înainte de toate se pune o amorţeală firavă în partea stîngă, sub coaste. Cine nu ştie s-o asculte o va confunda cu leziunea minoră cauzată de un somn strîmb. În clipa asta nu pot fi însă păcălit, ştiu sigur de unde vine: amorţeala din stomacul meu e una cultivată. E trecut de ora prînzului şi n-am mîncat de aproape o zi.
Sărăcia ca formă de libertate
Cuba cea săracă şi comunistă, cu locuinţe înghesuite, maşini vechi şi interdicţii economice, circulă pe Internet în imagini cu bătrîni zbîrciţi care fumează trabuc în faţa clădirilor deteriorate. Turiştii le aduc săpunuri, paste de dinţi şi deodorante, compătimindu-i pe cei despre care au auzit că sînt asupriţi de un regim totalitar.
Scrisoarea traducătorilor din Spania
Toţi cei care nu cunosc literatura românească, şi sunt mulţi, au posibilitatea de a i se aproxima prin traduceri. Nu degeaba Horia-Roman Patapievici vorbeşte despre traducători în general, şi despre traducătorii din limba română în particular ca despre îngeri de pază: tăcuţi şi delicaţi. Şi simţim gratitudine; ne facem treaba în continuare, urmîndu-ne deviza: dacă vorbeşti cu cineva într-o limbă pe care o cunoaşte, ajungi la capul său, dar dacă îi vorbeşti pe limba sa, îi ajungi la inimă.
Un reper
În același timp responsabil al unei mari instituții și gînditor implicat în istorie, dl. Patapievici mi-a apărut ca un partener constant în alertă, activ și profund motivat pentru a susține arta română în lume. Nici o umbră nu a afectat colaborarea noastră, nici o ezitare nu a diminuat implicarea comună în ediţiile de carte, în participarea la colocvii sau dezbateri în care ne recunoșteam cu uşurinţă, căci vorbeam aceeași limbă „intelectuală”.
O minune durează 7 ani
Din 2005 încoace, am avut în România o instituţie de stat care a funcţionat foarte bine, uimitor de bine pentru felul în care sîntem noi obişnuiţi să meargă lucrurile. Minunea a durat 7 ani, pînă cînd Guvernul Ponta a hotărît că această anomalie trebuie să înceteze de urgenţă.
Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici
Pentru orice om de bună-credinţă, adevărul e simplu şi banal. H.-R. Patapievici şi echipa sa au reuşit să construiască o instituţie veritabilă, cu nimic mai prejos – repet, în deplină cunoştinţă de cauză: cu nimic mai prejos – decît Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau alte institute culturale europene.
ICR insultat pentru performanţă
Datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei lui, Institutul Cultural Român a fost timp de aproape opt ani o excepţie tonică în peisajul românesc. A fost o instituţie izbutită, o izbîndă instituţională. Cu un program limpede, pus în aplicare prin metode eficace, ICR a funcţionat la nivelul cel mai bun al instituţiilor culturale europene.
O instituţie normală
În urmă cu un an, la Godot Cafe-Teatru din Bucureşti, a avut loc cea de-a 11-a ediţie a Clubului Dilema veche, ediţie care l-a avut ca invitat pe preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici. Punctul de plecare a discuţiei a fost preşedinţia EUNIC – reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană, care a revenit, în 2010, preşedintelui ICR.
Dosar de presă
„Da, H.-R. Patapievici şi echipa sa au făcut din ICR o instituţie de care ar trebui să fim mîndri şi pe care ar trebui să o încurajăm să continue direcţia de dezvoltare propusă de această echipă. Nu pot să trec cu vederea şi să nu apăr lucrurile bune care se întîmplă acolo."
Cum evaluaţi activitatea ICR-ului din ultimii ani?
"Ce s-a întîmplat în ultimii ani la ICR a fost o excepţie de la normă. ICR a înţeles că menirea unui institut cultural este aceea de a răspunde cererilor de parteneriat ale instituţiilor de prestigiu din străinătate, susţinînd proiectele artiştilor români în colaborare cu festivaluri, expoziţii, teatre etc."
Circulaţia ideilor
Sînt o autoare care a publicat trei cărţi în România. Am avut mai multe lecturi publice în străinătate decît în ţară. Şi asta pentru că nici o altă instituţie publică de la noi, în afară de Institutul Cultural Român sub managementul lui Horia-Roman Patapievici şi a echipei sale, nu ştie de existenţa mea şi a altor zeci, poate sute, de artişti contemporani.
Creativitatea globală
Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese se dizolvă la un moment dat necesarmente.
Direcţie şi scop
Fără proiectele literare ale ICR din ultimii ani mă gîndesc că aş fi fost acum un critic literar destul de ignorant şi, oricum, inutil literaturii în mijlocul căreia m-am format şi unde exist profesional.