Urme luminoase, aproape invizibile

În urmă cu cîţiva ani, am fost invitată să colaborez la realizarea unui volum despre femei şi feminitate în România. Pentru a-mi da un imbold şi un model, persoana care îmi adresase invitaţia mi-a sugerat să vizitez un site pe care erau deja postate mai multe confesiuni ale viitoarelor coautoare. Fereastra deschisă, însă, m-a adus în impas şi m-a obligat să declin invitaţia. Cu una sau două excepţii, zeci de doamne postaseră veritabile rapoarte despre reuşite şi împliniri: aveau toate cariere strălucite şi erau, după caz, mame, fiice, iubite şi soţii excepţionale. Frustant la lectură era faptul că aceste imagini fără umbre şi fără cusur nu reauşeau să transmită, fie şi împreună cu bilanţul realizărilor, nici o bucurie. Or, bucuria, pentru mine, nu scînteiază în absenţa umbrei, nu se înalţă dacă nu are, dedesubt, pămîntul întunecat din care se desprinde.

De altfel, eu însămi, deşi cred că sînt ceea ce se cheamă o natură pozitivă, am trăit foarte mulţi ani cu spatele întors la bucuriile vieţii mele. Atunci cînd au venit (şi au venit), am trecut pe lîngă ele în grabă şi cu nepăsare, incomparabil mai atentă şi mai acaparată de angoase şi anxietăţi, de repetatele bătălii pe care le aveam de purtat cu mine însămi. Fireşte, mişcarea interioară trebuie să fi fost lentă, dar, pentru mine, momentul în care mi-am întors faţa spre bucurie se leagă de o anume experienţă şi, chiar, cu precizie, de o anumită oră. Mă aflam în spital de mai multe săptămîni, intrasem călcînd pe zăpadă şi, într-o bună zi, am văzut că afară e primăvară deplină. M-am uitat la acea explozie de forme şi culori, atît de apropiate şi, în acelaşi timp, de neatins, şi m-am mirat c-am putut să trec atîţia ani printre ele cu nepăsare. Treptat, am început să am o memorie a clipelor bune şi să duc cu mine o politică a bucuriilor simple. N-am încercat niciodată să provoc momentele de graţie, dar, cînd au apărut, le-am acordat atenţie şi puţin timp. Fireşte, n-am să ajung niciodată la meşteşugul Adrianei Babeţi de a le descoperi, de a le întreţine şi, mai ales, de a le da, cu naturaleţe, energie şi har, mai departe, după cum se întîmplă în tonica ei carte, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, ca şi, aproape săptămînal, în rubrica susţinută în Suplimentul de cultură. Dar mă bucur: de lumină, de soare, de orele intense şi trecătoare ale lumii verzi din preajmă, de bucuriile celor dragi, de taifasurile cu prieteni (ceea ce înseamnă: de căldura şi umorul lor), de cărţile care au puterea de a mă ţine captivă, de plimbările rare pe care reuşesc să le fac. Bucuria mea trece, ca a multor altora, prin toate aceste clişee care, în zilele bune, capătă viaţă, luminozitate şi-mi încălzesc inima. În zilele excepţionale, mă trezesc nu recitîndu-mi lista obligaţiilor şi îndatoririlor, ci cu un sîmbure de bucurie în piept. Atunci mă strădui să umblu cu mare băgare de seamă, să nu-l strivească zgura ori absurdul orelor ce vin şi acidul zădărniciei.

De teama clişeelor, mă îndrept spre bibliotecă. Şi iau, pe lîngă cartea Adrianei Babeţi, volumul lui Florin Mugur, Schiţe despre fericire. Am un exemplar special, care se deschide cu dedicaţia autorului către un prieten, datată aprilie 1987. Scrise apăsat, rîndurile lui Florin Mugur s-au imprimat pe pagina următoare, peste motto-ul din Ilarie Voronca (Mic manual de fericire perfectă) şi peste încă una, care dă titlul primei părţi a cărţii (Aproape ficţiuni). În fond, îmi spun, aşa e şi bucuria: o urmă luminoasă, apăsată, aproape invizibilă (aproape ficţiune) care uneori are şansa de a se păstra, miraculos, zile, ani sau decenii. Cum să scriu despre ea? Scrie, mă îndeamnă fiica mea, Rada, clinchetindu-şi numele.

Sanda Cordoş este critic literar.