ICR insultat pentru performanţă

Datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei lui, Institutul Cultural Român a fost timp de aproape opt ani o excepţie tonică în peisajul românesc. A fost o instituţie izbutită, o izbîndă instituţională. Cu un program limpede, pus în aplicare prin metode eficace, ICR a funcţionat la nivelul cel mai bun al instituţiilor culturale europene. Nu a înfăţişat România în lume cu ţipurituri festive de tip „Cîntarea României“ sau cu mici acţiuni de provincialism duios. Nu i-a improvizat un chip onorabil trimiţînd în grabă la manifestările din străinătate cîte unul, doi oameni de valoare, cîte o trupă de teatru de prestigiu. ICR a produs un solid cadru instituţional în care orice iniţiativă de calitate a fost susţinută, a fost încurajată. Evenimente artistice de vîrf, traduceri masive de literatură românească, dezbateri cu participarea unor personalităţi europene, întîlniri academice internaţionale, dar şi festivaluri care, în mici oraşe, au pus comunitatea locală într-un prietenos contact cu fantezia oamenilor de spectacol români – toate acestea au fost chipul României pe care ICR l-a dus în străinătate.

„L-a dus“ nu e termenul potrivit. ICR a construit un cadru instituţional în care cultura românească a putut funcţiona în mod european, devenind un interlocutor firesc al celorlalţi europeni, un partener valabil, preţuit. Programul ICR nu prevedea ca actorii culturali români să iasă doar la rampă şi să producă imagine avantajoasă pentru ţară. ICR a susţinut în mod special acele proiecte care făceau legături de durată cu excelenţa din celelalte ţări, care participau colegial la mediile internaţionale de cultură, care aveau acelaşi puls cu ele.
Iată de ce anumite proiecte i-au putut deranja pe unii români adormiţi în naţional-triumfalism. Iată de ce Institutele Culturale europene au recunoscut în ICR un partener distins şi l-au ales pe Horia-Roman Patapievici vicepreşedinte al Reţelei lor (European Union National Institutes for Culture) în 2008-2010, ICR aflîndu-se în anul următor la preşedinţia acestui organism european. Dincolo de stricta administraţie, există între ICR şi celelalte Institute Culturale o legătură de amiciţie profesională, conştiinţa unui efort comun. ICR nu a făcut doar cunoscută cultura română în străinătate. ICR a contribuit, instituţional, la respiraţia culturală europeană.

Cum au reuşit Horia-Roman Patapievici şi echipa de conducere a ICR această performanţă? Prin refuzul programatic de a promova o cultură dirijată de stat. Prin hotărîrea cu care au slujit competiţia culturală, deschisă întregii oferte româneşti. Prin transparenţa proceselor de aplicare şi de selectare a proiectelor, unde nu ICR decide, ci un board de specialişti. Preşedintele ICR a expus acest program şi rezultatele lui de pînă acum într-un masiv document, care poate servi drept manual de administrare a culturii într-un regim democratic (de tip liberal, nu USL). E un document care nu se mulţumeşte să raporteze riguros acţiunile ICR, ci analizează răspunsul instituţiilor şi al societăţii româneşti la aceste acţiuni, fiind astfel un instrument util pentru a judeca, măcar în parte, gradul de maturitate pe care democraţia l-a căpătat în România.

La ICR, Horia-Roman Patapievici nu a făcut decît să pună în practică instituţională o temă pe care a pledat-o în scrierile lui: anume că modernitatea se caracterizează prin liberul schimb al bunurilor şi că, în consecinţă, o cultură modernă autentică şi sănătoasă nu poate creşte decît acolo unde există o piaţă liberă a ideilor şi a bunurilor culturale. ICR a fost construit ca un instrument instituţional pentru acest tip de cultură. ICR a militat împotriva politizării culturii.

Aşa încît, acuzaţia cu care premierul Victor Ponta a tratat ICR-ul şi pe Horia-Roman Patapievici este – „pe fond“ – o gafă penibilă, compromiţătoare pentru enunţătorul ei. S-ar zice că premierul (şi Parlamentul) habar n-au ce e cu această instituţie naţională care asigură chipul României în lume. Dar e mai verosimil că dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul ce-a mai limpede negreală. Asta e tactica de căpetenie în cursurile de calomnie şi de cinism politic. Nu cu o minciună parţială, nu o acuzaţie cît de cît verosimilă e de atacat în modul cel mai distructiv adversarul, ci cu o acuzaţie integral falsă, punîndu-i în cîrcă opusul stării de fapt. Numai că ce atacă astfel dl Ponta este imaginea culturală a României, sprijinită de ICR prin ani de efort şi creativitate. H.-R. Patapievici şi-a împlinit munca şi proiectul. A demonstrat cum se poate construi o instituţie culturală eficace, dinamică, de prestigiu european. Colegii străini, colaboratorii români, publicul îi recunosc aceste calităţi.

Cît despre „patrioticul“ gest al premierului, oricine poate citi care îi e ţinta. Subminarea ICR nu e, pentru dl Ponta, decît o piesă, printre altele, din răfuiala cu preşedintele Băsescu. Acesta n-a avut la ICR decît preşedinţia onorifică. Meritul său s-a rezumat la numirea lui H.-R. Patapievici şi la faptul că nu s-a amestecat în treburile Institutului. Dar pentru adversarii politici, ICR e o instituţie de smuls din mîinile lui Băsescu, chiar cu preţul – neînsemnat pentru ei – al distrugerii unei importante reuşite româneşti.

Oamenii de cultură, societatea civilă protestează împotriva acestui prea grosolan abuz, care, tocmai el, reprezintă o tentativă de politizare măruntă, provincială a culturii. Circulă pe Internet, printre alte proteste, o petiţie de contestare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu privire la funcţionarea Institutului Cultural Român (http://www.petitieonline.ro/petitie /28379058). Ea cere anularea Ordonanţei de Urgenţă, menţinerea legii actuale de funcţionare a ICR, deschiderea unei dezbateri publice înainte de a se întreprinde orice schimbări structurale în organizarea ICR. Dl Ponta şi-ar mai putea repara gafa luînd act de calitatea instituţiei pe care o subminează, de protestele societăţii civile, de reacţiile intelectualilor din ţară şi din străinătate. Ar arăta astfel că îi pasă întrucîtva de prestigiul internaţional al României şi de bunăstarea culturii româneşti.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010. 

Foto: L. Muntean / Imagine de la protestul papioanelor, de luni, 18 iunie 2012

 Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.