Dansul caricaturalesque la ocazii speciale

N-a văzut Parisul ce vede o nuntă la români. La noi, spiritul latin se deşănţează pe ringul de dans: el ia forma Dansului Pinguinului, a lui Bosquito („Hai, iubito, nu fugi de mine, uită-te mai bine!” bis!), a „Drumurilor noastre toate” şi, pe final, pentru arderea caloriilor – sau ca metodă de defulare a stresului cotidian –, acelaşi spirit înfocat latin se încinge în paşi de „Cotton Eye Joe” ca-n Vestul Sălbatic, cu tendinţe balcanice, negreşit, un fel de dansul cowboy-ului înrudit cu polca, sau poate cu sîrba oltenească, deşi, în debandada generală, aproape că nu mai contează.

Nu sînt o împătimită a nunţilor. Toate, fără excepţie, au ceva din surescitarea intens manifestată a oamenilor fără distracţii proprii, aşa că, de ce nu, e mai simplu să le cumperi (cu plic şi pioşenie, se ştie) la nunta altora. N-ai ocazie de dans? Iat-o! Lista zbuciumată a unui DJ cu onorariu fix abia aşteaptă să-ţi strici tu pantofii pe ringul colcăind a tocuri şi pantofi proaspăt dezambalaţi (cu etichetă cu tot). Căci, e aproape un clişeu, nunta la români înseamnă dans, sarmale şi iar dans. Cu naşii pe post de cireşe pe tort: „dîrli, dîrli da”, să trăiască naşii, musai! Deşi, de început, încep tot mirii, c-aşa e de cînd lumea.

„Doi-zece, doi-zece, ce ce ce! Atenţiune, ne ne ne! Bună seara, ra ra ra! Se aude, de de de? Merge! Să le urăm casă de piatră tinerilor căsătoriţi (aplauze, fluierături, zîmbete protocolare). Să le urăm fericire şi sănătate şi naşilor (să trăiască!) şi socrilor şi nuntaşilor, lor, lor, lor! (aplauze, fluierături, zîmbete protocolare, din nou, cum altfel?). Urmează Valsul Miresei, haideţi, toată lumea în picioare!” (Am să mă-ntreb aici de ce e nevoie să stăm în picioare, doar nu dansăm noi, dar, desigur, eticheta o cere! Eticheta nunţii, fireşte, şi maestrul de ceremonii, un tînăr ogîrjit şi cocoşat de atribuţii, spre reuşita fără seamăn a petrecerii; important e ca mireasa să fie fericită şi, mai ales, în mod constant scoasă la dans în aplauzele, de formă, ale nuntaşilor.)

Dar, iată, începe Valsul Miresei. În România, uluitorul moment de maximă audienţă este lipsit de factorul surpriză. Playlist-ul prevede un număr de maximum patru-cinci variante, prin rotaţie. Dacă ai noroc, poţi asista la cinci nunţi cu valsuri diferite. Dacă nu, vei auzi piesa din soundtrack-ul Cenuşăresei, „Once Upon a December” (nici măcar nu mai contează că nunta are loc în mai sau septembrie), repetat, într-un joc al imitaţiei, mereu acelaşi, ca un disc smintit, doar protagoniştii schimbîndu-se.

Apoi, cu un aplomb festiv şi cumva solemn, şeful de trupă îi anunţă pe invitaţi că a sosit momentul să „poftească” la dans.

Ringul devine atunci un manège incendiar de gesturi nefireşti şi ţinute pestriţe, vărgate, înflorate, în dantele şi croieli stranii, un tablou social mai eclectic decît însăşi definiţia eclecticului: întotdeauna există o tanti cu unghii lungi şi sclipici policrom fixat pe coc, rochie mulată şi kitschoasă, care rupe ringu-n zece; un nene cu cămaşa aprig transpirată, care dansează cu braţele-n aer pe house, într-un spasm atroce, pe lîngă o domnişoară de 18 ani (deşi el are 70); un cuplu de tineri care dansează blues cu ţigările în mînă (fumurile îşi spun cuvîntul!); un lider de „Meneaito” care se autoproclamă şef de dans la toate momentele serii; nişte doamne bine (trecute de 50) care se mişcă lasciv pe melodii pe care ar trebui să aibă decenţa să stea jos; o domnişoară cu fusta mai scurtă decît ea însăşi, care ţopăie bezmetic, motiv pentru care lumea a uitat să se uite la mireasă; un băiat rock’n’roll (la orice nuntă există un tip care se crede Shakin Stevens); un cuplu transpirat şi plictisit, care dansează (li se vede pe chip) de nevoie, şi nu din plăcere; nişte domnişoare în căutare de partenerul vieţii, cu nefericita senzaţie că-l vor găsi în ring, într-un miraculos joc al hazardului; un nene cu mustaţă şi un altul cu burtă (ambii dansează „Macarena” la fel de prost); o fată mare timidă şi jenată de propriile stîngăcii în paşi de „Bamboleo” (dar ce e „Bamboleo”? pare că se-ntreabă ea)... Şi apoi, aceea, straşnica dansatoare, veşnic acolo, veşnic cu atitudine de Miss, o tînără sexi (la care rîvnesc toţi nuntaşii): Diva! Doar ea se mişcă bine (oarecum timid, dar totuşi îndrăzneţ, cu zîmbet cochet şi ruj roşu, cu tocul şi pasul în tandem, ea ştie că dansul ei e o viitoare nuntă promisă cuiva, dar oare cui?). Toţi par să reproducă un déjà-vu, déjà-trăit, déjà-dansat de alţii. Nimic nu-i altfel. Totul e la fel.

E un mimesis nuntesc pentru că tradiţia presupune fidelitatea repetiţiei (fără eleganţă, de cele mai multe ori). Nu-i de mirare atunci că nunta riscă să devină, cel puţin privită din perspectiva ringului de dans, o arenă a circului, un zumzet de albine năpustindu-se spre stup, fără reguli, convenţii sau fineţuri de conduită, un concurs de neck-drop-uri nereuşite şi offbeat-uri caraghioase, o Elaine Benes (dansatoarea neinspirată din Seinfeld) multiplicată la infinit în rama unei caricaturi de acrobaţi-nuntaşi.

Iar acum, vă „poftim” la dans!