Tema săptămînii

O dată pe an, vara, studiourile de televiziune franceză (europene?) îşi orientează dezbaterile şi preferinţele pentru invitaţi spre Est. Direcţia România. Punct terminus, Bucureşti. Practic, o perioadă fastă, aş zice, pentru ţară, dacă admitem că orice veste – proastă sau bună – este o formă de publicitate.

Nu ştim dacă în România cazurile de plagiat sînt mai răspîndite sau nu decît în alte părţi, dacă nu cumva se înscriu într-o medie. Este însă foarte probabil ca Victor Ponta să deţină recordul pentru cea mai îndelungată perioadă de rămînere în funcţie a unui funcţionar public, din epoca (post)modernă, după dezvăluirea unui plagiat.

Plagiatul are o lungă istorie. Mai întîi să vedem de unde vine cuvîntul. În Roma antică, substantivul latin plaga desemna „plasă de vînătoare“, iar acţiunea de capturare a prăzii se numea plagium. Cu timpul, derivatul plagiarius ajunge să-i denumească pe traficanţii care furau sclavii altora.

Trăim, dragi concetăţeni, năucitor, de multe ori scandalos, de cele mai multe ori absurd, ni se spune că albul e negru, că susul stă jos, că josul stă pe culmi. Aflăm că totul este la negoţ. Dacă urmăm vechea întrebare dilematică a lui Nikolai Gavrilovici Cernîşevski, mult citita întrebare „Ce-i de făcut?“, avem cîteva răspunsuri.

Scandalul iscat de ipoteza că prim-ministrul României, dr. Victor Ponta, ar fi plagiat zeci de pagini în lucrarea sa de doctorat a depăşit de mult graniţele ţării. S-au lansat ipoteze dintre cele mai diverse, de la cea că Victor Ponta habar nu avea că plagiase pînă la cea a conspiraţiei, care avansează ideea că prim-ministrul este victima unei conspiraţii.

Terenul ştiinţific al discuţiei despre plagiat cunoaşte nuanţe delicate, de la un grad la altul şi de la un domeniu la altul, ceea ce nu face decît să ne conducă la o cazuistică infinită şi inutilă oricărei proceduri juridice. Aceasta însă nu înseamnă că plagiatul este indecidabil, ci înseamnă că nu ştiinţa este domeniul lui de decizie.

Sportivii români continuă să aibă unele rezultate notabile, în condițiile în care în România pare să se manifeste un dezinteres general pentru mai toate sporturile, cu excepția fotbalului. Specialiștii spun că de obicei e vorba de performanțe întîmplătoare, de zile foarte bune atinse din pur talent sau de către sportivi care se antrenează pe cont propriu în străinătate.

Multă lume suspină după sportul românesc de-altădată. În general, suspinătorii își suspendă rațiunea și se predau clișeelor. Sînt oameni crescuți în cultul limbii de lemn, care nu pot trăi fără „fetele noastre de aur“, „flotila din Carpați“ și „tricolorul înălțat pe cel mai înalt catarg“.

La 28 de ani după Olimpiada de la Los Angeles, nici nu îndrăznim să mai visăm la rezultatele de atunci. De ce? În primul rînd pentru că rezultatul obținut de România la Olimpiada din 1984 a fost cu totul excepțional, dat fiind că, înafară de noi, întregul bloc estic european a lipsit.

Taman înainte de referendum, numărătoarea săptămînilor cu Dileme a ajuns, pe 26 iulie, la o mie (precum volintirii lui Galibardi: „o mie, domnule, numai o mie, dar unul şi unul, dă cu puşca-n Dumnezeu“). Cu numele Dilema au apărut, sub egida Fundaţiei Culturale Române, 559 de ediţii, iar cu numele Dilema veche au apărut 441.

Povestea stă cam aşa: ea, reclamanta, este o blondă vedetă, una dintre multele care fac audienţă pe la talk-show-uri; el, pîrîtul, un cîntăreţ brunet şi cu priză la domnişoare, nu-şi recunoaşte presupusa lui aventura cu Starleta.

Parcare – lifturi – scări rulante – uşi rotitoare – interzis accesul cu cărucioarele – aer condiţionat – bancomate – vitrine – standuri – panouri – fotolii pentru masaj – fîntîni arteziene – haine (bărbaţi, femei, copii, gravide) – încălţăminte – accesorii – bijuterii – ceasuri – parfumuri – produse cosmetice – articole sportive – trolere – genţi – electronice – electrocasnice – hipermarket – delicatese – papetărie – cadouri – hand made

Între deosebitele aptitudini ale societăţilor, mai ales una este care ajută foarte mult la dezvoltarea statului, adică la întărirea şi prosperarea puterii publice – aptitudinea politică. Cucerirea bunurilor naturale, perfecţionarea păstrării şi prefacerii acestora, înmulţirea schimbului lor prin cultivarea ştiinţelor şi artelor utile;

Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii româneşti şi îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări? O fi disproporţia dintre mijloacele intelectuale şi năzuinţa de a înfăţişa ceva în viaţa publică?

Boierii noştri de odinioară, afară de rare excepţiuni, nu se prea dedeau la învăţătura de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puţin deştepţi, ieşiţi din rîndurile mojicimii şi procopsiţi cu carte şi condei la umbra mănăstirilor greceşti.

Nu mai încape îndoială că un zidar, care se ţine de meseria sa şi nu se amestecă în lucruri pe care nu le poate pricepe, nu se va expune niciodată a fi tratat de prost; din contră, dacă-şi va exercita meseria sa cu conştiinţă şi cu iscusinţă, se va putea cu drept cuvînt spune de dînsul, că e un zidar inteligent.

Frate Vlahuţă, Tu crezi că voi, literaţii şi artiştii, „prin cinstea, prin căldura sincerităţii, pe care le puneţi pînă şi în greşelile voastre, sunteţi mai aproape de sufletul tinerimii, şi că de multe ori, din umbra în care trăiţi, voi o puteţi călăuzi, ş-o călăuziţi în adevăr, mai mult chiar decît povăţuitorii şi dascălii ei direcţi“.

Aseară m-am întors acasă tîrziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată şi cu sufletul tulburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întîlnisem după-amiazi cu un prieten, care-mi propusese să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate şi am respins politicos invitaţiunea.

Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţel, de ofiţeraş, de popă – să fi fost papa bulgăroi, sîrbotei sau grecotei – moftangioaica este româncă şi prin urmare nobilă, et par conséquent nu poate suferi mojicimea.

Lunile trecute, judeţele de jos ale Olteniei, o parte a judeţului Oltul şi întreg judeţul Teleorman au fost bîntuite, acesta din urmă într-un mod înfiorător, de epidemia variolei. Astăzi încă, deşi răul merge descrescînd, mulţumită măsurilor energice pe care le-a desfăşurat serviciul sanitar, nenorocitele populaţiuni dela ţară dau o mortalitate extraordinară din cauza flagelului.

Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării, decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a consumismului nesăţios şi alienant care ne înconjoară şi ne spulberă.

Despre cutremure se tot vorbeşte, în ultimul timp. Se discută, aprig, posibilitatea sau probabilitatea unui cutremur serios în următorii doi ani (sigur că teoriile privind sfîrşitul lumii în 2012 au contribuit şi ele).

Se spune despre cutremure că ar fi dezastre naturale. Dacă însă privim harta locurilor în care au existat victime umane şi pagube materiale importante în România, cu prilejul ultimelor două cutremure majore (10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977), constatăm că acestea s-au produs aproape exclusiv în oraşe.

Alături de foc, inundaţie (potop), uragan, îngheţ, molimă, cutremurul este asociat în diferite mitologii cu sfîrşitul lumii. Trezeşte, de aceea, în noi nu doar teamă de moarte, ci mai ales spaimă de dispariţie a speciei pe de-a-ntregul ori de distrugere a civilizaţiei noastre aşa cum o ştim.

Cînd trece camionul pe stradă, cînd vecinii de deasupra se distrează, dîndu-se cu rolele prin casă, cînd motociclistul îşi ambalează „motorul“ sub balconul tău, cînd mass-media anunţă, aparent neutru şi obiectiv, că „azi a mai avut loc un cutremur în Vrancea“, trebuie să recunoşti că te cam ia cu un uşor fior.

Cînd eram mică, visam să fiu balerină. Graţioasă, delicată, învăluită în tutuuri foşnitoare, să fac şiruri întregi de piruete ameţitoare, să sfidez gravitaţia cu sărituri perfect executate. Grand jeté. Brisé. Coupé. Battement tendu. Demi-plié. Rond de jambe. Pas de deux. S-a dovedit însă repede că nu era pentru mine.

„Dacă dansul mai are un viitor în România (sper din tot sufletul să fie aşa!), urmărirea carierei lui Răzvan Mazilu va fi un barometru exact“ – Alex. Leo Şerban, Dilema, nr. 234, 18-24 iulie 1997. Cuvintele lui Alex. Leo Şerban despre rolul lui Răzvan Mazilu în dansul românesc sunau profetic şi nu şi-au dezminţit caracterul vizionar.

Subtitlul mi-a fost sugerat de coregraful Manuel Pelmuş şi rezumă, cu umorul resemnat al românului, existenţa zbuciumată a unei instituţii naţionale, pierdută de statul român în timp ce renova clădirea în care aceasta îşi avea sediul. Povestea cu iz de banc ar fi nostimă, dacă existenţa Centrului Naţional al Dansului n-ar fi parţial anulată în acest moment.