Blestemul aurului
Paradoxurile performanţei la români: cum să formezi campioni olimpici din generaţii crescute cu scutire la Educaţie fizică.
Primul paradox: campioni într-un sport în care numărul campionilor mondiali e egal, aproape, cu numărul total al antrenorilor din țară!
Să scoți un campion de scrimă înseamnă zece ani de muncă pe brînci. Într-o finală de spadă, un asalt ține, în medie, puțin peste 20 de secunde. În tot acest interval, orice milisecundă de neatenție, orice flash mental cu fostul iubit sau cu suferința mamei care e acum, desigur, în fața televizorului și te urmărește, orice milisecundă în care mintea îți fuge în altă parte înseamnă un punct pierdut. Și un pas în afara podiumului. Problema e că sportul românesc de mare performanță nu își permite, azi, nici un pas greșit. Nici o milisecundă de neatenție. Nici o greșeală. Nici o accidentare, nici un abandon de ultimă oră. „La condițiile pe care le avem în țară pentru practicarea sportului de performanță, noi sîntem, efectiv, obligați să scoatem campion din orice sportiv care își dedică zece ani sportului. Nu ne permitem să investim atîta timp și atîția bani într-un talent pe care să-l pierdem pe drum, care să clacheze la un pas de podium. Acesta e blestemul nostru, să scoatem campioni pe bandă rulantă“, îmi povestea, nu de mult, Ana Pascu, președintele Federației de Scrimă și omul din spatele echipei conduse de Ana Brînză, campioană mondială în 2011, la Paris.
La scrimă, baza de selecție e extrem de restrînsă în România. 800 de sportivi legitimați, de la juniori pînă la campioanele mondiale Anca Măroiu, Ana Maria Brînză, Simona Alexandru și Loredana Iordăchioiu, speranțele noastre la un aur olimpic la Londra. Iar numărul mic de sportivi legitimați nici măcar nu e adevăratul paradox. Adevăratul paradox e că avem doar 9 antrenori de scrimă în toată țara! 9 antrenori! Prin comparație, Franța are 5000 de antrenori, iar noi am învins Franța la ea acasă, în fața a mii de spectatori, în drumul spre aurul mondial din 2011. „Sînteți o vrăjitoare, doamnă, ce faceți acolo? Cum e posibil să ne bateți, cînd noi avem 5000 de antrenori?“, a întrebat-o, siderat, omologul francez, pe Ana Pascu.
Al doilea paradox: sport de performanță fără sport de masă!
Departe de performanțele excepționale de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, și departe de realitățile specifice unui regim totalitar care făcuse din succesele sportive un vector de manipulare și de glorificare a realizărilor mărețe ale comunismului, sportul de performanță mai trăiește azi în România doar din paradoxuri, precum cel care l-a lăsat interzis pe șeful Federației franceze de scrimă. O mînă de oameni cu istorii și viziuni adesea ireconciliabile – Ana Pascu (Scrimă), Elisabeta Lipă (Canotaj), Florin Bercean (Judo) și Octavian Bellu (Gimnastică) sînt cîțiva dintre ei – se încăpățînează să facă mare performanță în România. Ar putea fi milionari dacă ar merge să lucreze în Occident, dar ei preferă să stea aici și să lupte, de 20 de ani, cu un sistem lipsit de orice viziune. Nimeni nu înțelege ce-i mînă în luptă: acesta e încă un paradox al sportului românesc de performanță. Fără acești „vrăjitori“, sportul olimpic românesc ar fi astăzi un dezastru. Pentru că medaliile aduse de elevele și elevii lor ascund o realitate dezolantă. „Sportul nu înseamnă numai performanță, ci și sănătate. Dacă vrei să ai o națiune sănătoasă și morală, trebuie să promovezi mișcarea... pentru ca tinerii să gîndească, ei trebuie să facă și sport. Sportul de performanță e și trebuie să fie ceea se cerne din sportul de masă. Dacă noi nu punem nici o bază în sportul de masă, automat ne scad șansele de a produce mari valori“, îmi explică marea campioană Elisabeta Lipă, conducătoarea delegației de canotaj la Olimpiada de la Londra. „Dar să vedem un pic ce se petrece la Bacalaureat, în ultimii ani: promovabilitate sub 50%. Ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, din ce cauză s-a întîmplat așa ceva. Știm cu toții că, de ani și ani de zile, Educația fizică, la noi, are statutul pe care i-l conferă sistemul educațional românesc. Și inspectorii școlari, și directorii, și diriginții, și profesorii de specialitate au nesocotit rolul important al sportului în viața unui elev normal. Ei susțin că de aici pînă la a nesocoti rolul altor aspecte importante ale educației, rolul altor materii și, în definitiv, al unor examene, nu a mai fost decît un pas. Oare nu era mai bine dacă și Educația fizică era pusă, în mod firesc, de la bun început, pe același palier de importanță cu Matematica și cu Limba Română? Nu am fi ajuns aici dacă am fi abordat cu seriozitate, după Revoluție, toate aceste aspecte ale educației, începînd cu insignifianta – pentru unii – Educație fizică“, crede Elisabeta Lipă.
Al treilea paradox: performanță „sponsorizată“ de la buget.
Tot mai puținele talente produse de sistemul sportiv postdecembrist s-au lovit tot mai des, în ultimii ani, de „bolile“ incurabile ale capitalismului, comoditatea și lipsa motivației pentru performanță. E o problemă cu care se confruntă, fără excepție, toți marii manageri din sportul olimpic românesc, de la Octavian Bellu și puștoaicele sale de la gimnastică, pînă la Elisabeta Lipă și canotoarele sale, unele – femei în toată puterea cuvîntului, cu copii mari. „Canotajul e un sport în care stai în cantonament 11 luni pe an. Vii acasă – că ești căsătorit, că nu ești căsătorit, că ești mamă, că nu ești mamă – de sîmbăta de la prînz pînă duminică seara. După care, revii în cantonament. Asta este! Nu se poate face performanță de la distanță. Cine reușește să facă aceste sacrificii poate spera și la medalii.“ Sentința Elisabetei Lipă nu își putea găsi un adept mai fidel decît în personalitatea lui Octavian Bellu. Recunoscut și adesea criticat vehement pentru sistemul său spartan de management al performanței în gimnastica sportivă, Bellu știe cel mai bine care au fost mutațiile psihologice și motivaționale aduse de momentul 1989. „Înainte de ’90, șansa de a face sport deschidea niște orizonturi aproape de neimaginat pentru omul de rînd. Mergeai prin lume, erai văzut altfel... După Revoluție, această motivație a dispărut în totalitate, poți să pleci oriunde, cînd vrei, dacă ai cu ce. Copiii sînt din ce în ce mai greu de dus dincolo de pragul confortabilului, chiar și în sportul de performanță. Indiferent ce motivație le-ai așeza în față, preferă să facă altceva, care nu presupune un efort deosebit, disconfort, un program foarte riguros. Prin sistemul pe care l-am promovat, am încercat să le schimbăm mentalitatea acestor fete în privința performanței, să le dezvoltăm spiritul de învingător. Cu unele am reușit, cu altele nu am reușit. Degeaba are antrenorul un sistem de pregătire bine pus la punct, dacă sportivul nu își găsește motivația, nu își găsește resorturile interioare să se lase lucrat, condus, șlefuit“, dezvăluie Octavian Bellu cîteva dintre capcanele relației sportiv-antrenor.
Într-un sistem capitalist – explică Octavian Bellu –, sportul nu poate progresa decît printr-un parteneriat sau printr-o coparticipare public-privată. Un sistem performant și sustenabil nu poate fi imaginat fără forța financiară a părinților, care să-și poată permite cele mai bune condiții de pregătire pentru copiii lor, pînă cînd aceștia ajung la nivelul excelenței și intră în mediul de pregătire olimpică centralizată, după cum performanța nu poate fi imaginată fără sponsori privați și fără programe solide de finanțare alternativă. „Sportul românesc este deocamdată într-un balans periculos între tradiție și modernitate. Pînă cînd vom ajunge și noi să avem cluburi private și părinți cu salarii din care să-și permită să dea 500 de dolari pe lună ca fetița sau băiatul să facă performanță, mai este. Deocamdată, rămînem cu statul ca sponsor principal, care îți dă cît are, dacă are. Din cînd în cînd, mai scoatem capul și obținem performanțe europene și mondiale, dar sîntem departe de un sistem pus la punct, care să funcționeze de la bază către vîrf“, punctează Bellu încă unul dintre paradoxurile de neînțeles pentru marile puteri sportive cărora România s-a obișnuit să le tot fure titluri în ultimele decenii. Și încă un paradox: omul care are în palmares 16 medalii olimpice de aur și care, în 2007, pe cînd ajunsese la un total de 279 de medalii, a fost desemnat „Cel mai de succes antrenor din lume“ de World Record Academy, e captiv într-un sistem pe care el însuși l-a girat prin performanțele sale fabuloase...
Ciprian Rus este jurnalist și autor al cărților de publicistică sportivă Centenarul unui vis (2007) și Vestiarul campionilor (2012).
Foto: L. Muntean
