Dincolo de graniţa dintre corp şi cuvînt

„Dacă dansul mai are un viitor în România (sper din tot sufletul să fie aşa!), urmărirea carierei lui Răzvan Mazilu va fi un barometru exact“ – Alex. Leo Şerban, Dilema, nr. 234, 18-24 iulie 1997. 

Cuvintele lui Alex. Leo Şerban despre rolul lui Răzvan Mazilu în dansul românesc sunau profetic şi nu şi-au dezminţit caracterul vizionar. Cînd erau scrise acele gînduri, Răzvan Mazilu era la începutul unui drum care avea să schimbe percepţia spectatorilor asupra modului în care era privit dansul în România şi să provoace noi abordări în zona teatrului; cu alte cuvinte, să propună o sinteză între arte. Aceste aspecte ni se par, poate, naturale acum, dar ele s-au impus pentru că un artist ca Răzvan Mazilu s-a „încăpăţînat“ să le confere statut de evidenţă.

Contextul dansului românesc, în relaţie cu parcursul lui Răzvan Mazilu, seamănă cumva cu o formulă în care prezenţa artistului are valoarea unei constante. Dacă privim retrospectiv, nu există stagiune în care el să nu fi adus la lumină o creaţie de referinţă, fie în calitate de interpret, fie în calitate de regizor sau coregraf.

Ceea ce mi se pare însă realmente notabil este faptul că un portret al lui Răzvan Mazilu depăşeşte sfera artei coregrafice. Prezenţa sa pe scenă i-a determinat pe spectatori să privească diferit modul în care expresia corporală este integrată actului teatral. Dacă analizăm spectacole precum Portretul lui Dorian Gray, Un Tango mas, Block Bach sau Remember e lesne de observat că este introdusă o dimensiune interpretativă prin care se depăşeşte limita ce separă de atîtea ori funcţia corpului în scenă de abordarea de tip actoricesc. Am auzit des spunîndu-se că Răzvan Mazilu este cel mai bun actor integrat lumii dansului de la noi şi cel mai bun dansator prezent în context teatral.

M-aş feri să păstrez o separaţie între cele două planuri pentru că mi se pare limpede ca lumina zilei că avem de-a face cu o singură ipostază: e vorba de prezenţa unui artist care a înţeles că falsele graniţe dintre rostire şi gest trebuie topite în asumarea mesajului, dincolo de rostire şi chiar dincolo de corp. Creaţiile sale din sfera fenomenului teatru-dans vorbesc liber despre această transcendere a limitei, despre modul în care întruparea are legătură directă cu structura lumii teatrale.

Cine a urmărit cele mai recente creaţii ale sale ca regizor (Cînd Isadora dansa de la Teatrul Odeon şi The Full Monty de la Teatrul Naţional din Timişoara) a putut constata faptul că drumul lui Răzvan Mazilu prinde o formă din ce în ce mai clară în zona regiei. Cînd actul teatral este gîndit de un artist pentru care funcţia mesajului teatral şi rolul expresiei corporale nu sînt plasate în lumi paralele, ci există în acelaşi univers de discurs, sînt mari şanse ca actorii integraţi în acest fenomen să aibă o înţelegere aprofundată a propriei existenţe în scenă. De aceea îmi e clar că rolul lui Răzvan Mazilu în regia românească va fi din ce în ce mai important, după cum sînt la fel de convinsă că vom asista într-un viitor apropiat la noi intervenţii originale ale sale în perimetrul dansului contemporan din România.

Traseul lui Răzvan Mazilu, de la primele sale creaţii pînă în prezent, este marcat de spectacole care au intrat în istoria dansului şi a teatrului din România. Îmi repet convingerea şi speranţa că sîntem încă la începutul unui drum care ne va prilejui noi revelaţii, atît în dans, cît şi în teatru, în acele sfere unde ştie atît de bine să anuleze separaţia dintre corp şi cuvînt. 

Gina Şerbănescu este critic de arte vizuale.