CNDB - ce-am avut şi ce-am pierdut

Publicat în Dilema Veche nr. 440 din 19-25 iulie 2012
CNDB   ce am avut şi ce am pierdut jpeg

Subtitlul mi-a fost sugerat de coregraful Manuel Pelmuş şi rezumă, cu umorul resemnat al românului, existenţa zbuciumată a unei instituţii naţionale, pierdută de statul român în timp ce renova clădirea în care aceasta îşi avea sediul. Povestea cu iz de banc ar fi nostimă, dacă existenţa Centrului Naţional al Dansului – „singura instituţie publică de cultură aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, creată cu scopul de a susţine, dezvolta şi promova dansul contemporan“, după cum se prezintă – n-ar fi parţial anulată în acest moment.

Din instituţie de spectacole şi finanţator al coregrafiei contemporane, CNDB a rămas doar ordonator de credite. Asta din cauză că, odată cu începerea renovării Teatrului Naţional din Bucureşti – clădire în care ocupa foaierele de la etajele 3-4, ale căror ferestre uriaşe au fost acoperite, iniţial, cu perdele cusute la maşina Ileana, de către directorul Mihai Mihalcea –, Centrul a rămas în stradă. La propriu. Planul viitorului TNB nu include nici un spaţiu pentru CNDB. Cum şi de ce a fost „uitat“ – asta este o istorie încurcată, cu multe subiectivisme. Cert este că Ministerul Culturii i-a atribuit un spaţiu administrativ minuscul în sediul CNC şi un studio de repetiţii la Sala Palatului, în vecinătatea zgomotoasă a unei formaţii rock. Sală de spectacole nu mai există din februarie 2011, iar efectele sînt serioase. „Am fost la Minister şi se încearcă găsirea unei soluţii, adică identificarea unui teren pentru construcţia cubului (n. red. – se pare că soluţia aleasă de Minister, la sugestia CNDB, este amplasarea unui «cub», o construcţie temporară care riscă însă să devină permanentă). Dar e important de spus că, dacă se mai întîrzie mult, riscăm să se paralizeze complet activitatea tuturor dansatorilor şi a coregrafilor care depind, de cele mai multe ori în exclusivitate, de resursele CNDB.“ Directorul interimar Mihai Mihalcea (Ministerul nu a organizat concurs pentru şefia Centrului, deşi mandatul fostului director, actual interimar, a expirat de un an şi jumătate) adaugă că „pe piaţă sînt aruncaţi anual noi coregrafi absolvenţi ai UNATC, iar Centrul este singurul care le oferă finanţări şi sprijin logistic pentru proiecte“. Într-un singur cuvînt, caracteristica CNDB este astăzi precaritatea. Ironia face ca, tot din cauza precarităţii, coregrafii şi dansatorii să fi cerut înfiinţarea Centrului în 2005. Lupta a fost grea şi de gherilă, cu manifestaţii stradale şi discuţii cu reprezentanţii Ministerului Culturii. După înfiinţarea instituţiei, bătălia a continuat pentru obţinerea unui sediu. Ironia merge mai departe. După cinci ani de funcţionare, instituţia rămîne din nou fără sediu, prin urmare începe o nouă luptă, tot pe două fronturi – la masa negocierilor şi în stradă. După încă un an şi jumătate, rezultatul este cel de mai sus: fără sală de spectacole. Mihai Mihalcea: „Imaginaţi-vă un singur teatru în România! Imaginaţi-vă, totodată, că acestuia i se ia spaţiul şi i se dau numai trei birouri în schimb. Prin acest exerciţiu de imaginaţie putem înţelege mai bine poziţia în care se află astăzi Centrul Naţional al Dansului, care – după o activitate intensă, vreme de cinci ani – a fost, pur şi simplu, pus între paranteze, din lipsa de viziune a factorilor decidenţi şi din lipsa de apreciere a acestora faţă de cultura contemporană în general. În timp ce Teatrul Naţional devine un mall cu patru-cinci săli de spectacole, singura instituţie de dans din România şi-a pierdut unicul spaţiu de repetiţii şi spectacole, blocîndu-se, astfel, activitatea tuturor coregrafilor români şi stopînd dezvoltarea unui fenomen artistic care şi-a cîştigat de mult recunoaşterea în mediile internaţionale. Sper ca, în foarte scurt timp, noua conducere a MCPN să ni se alăture în eforturile de a găsi o soluţie pentru a ieşi din acest blocaj care afectează un întreg domeniu de activitate“. Din momentul în care Mihalcea a făcut această declaraţie, ministrul Culturii s-a schimbat, dar situaţia CNDB a rămas aceeaşi.

Dezinteresul autorităţilor faţă de o instituţie de cultură de cel mai înalt rang – naţional – ar putea fi omeneşte explicabil. Ministerul Culturii (dar nu numai el) a fost depăşit de hiperconceptualismul dansului contemporan românesc. Ceea ce nu putem înţelege nu este important (unul dintre foştii miniştri ai Culturii, prezent la deschiderea Platformei Dansului Contemporan, eveniment de amploare şi de impact produs de CNDB, a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare). Apoi, tot ceea ce este contemporan este dubios (a se vedea şi cazul ICR, altă instituţie care se ocupă şi preocupă de contemporaneitate, dar care trebuie „adusă să cînte în cor“ – conform lui Mircea Diaconu, fost ministru al Culturii). „A fost descurajată instituţia din România cea mai conectată la dezbaterea internaţională de idei în zona artelor spectacolelor, un spaţiu care, pe lîngă prezentarea de spectacole, avea şi o dimensiune discursivă, iar tocmai îndrăzneala asta pare să fie pedepsită“, spune coregraful Manuel Pelmuş. El are o viziune plastică despre relaţia autorităţilor cu arta contemporană: „Constat şi că, aproape de fiecare dată cînd dispare ceva OK, apare cîte o statuie dubioasă în loc. O fi şi ăsta un umor oficial morbid, ceva precum nu avem bani pentru cultură, trebuie să vă sacrificăm, dar staţi liniştiţi că vă facem o statuie superbă în loc. Ar trebui să ne apucăm noi să facem statui şi poate ne răspund ei cu spaţii mişto“. Dar cum Cartoful tras în ţeapă şi Căruţa cu paiaţe au fost deja realizate cu bugete la care CNDB nici nu îndrăzneşte să viseze, artiştilor nu le-a rămas decît să transforme revolta în spectacol, reluînd ca un disc stricat povestea înfiinţării Centrului. În 2011, au ieşit în stradă. Din nou dans în faţa Ministerului, ocuparea CNDB, realizarea unei copii umane – şi prin urmare ieftine – a Căruţei cu paiaţe din faţa TNB etc. Protestul performativ a generat idei, nu însă şi spaţiul vital. „E senzaţia de back in time. De exemplu, acum repet în sufragerie pentru spectacolul de la Madrid. Asta făceam şi în 2003. Pobabil sîntem prea naivi.“ Şi prea contemporani. Manuel Pelmuş crede că şi „la ICR e cam la fel, adică au început să facă chestii bune şi, hop!, sînt suspecţi, e prea contemporan. Adevărul este că nu ne prea place filmul românesc, nu e «frumos», e bun să facem tam-tam cu premiile, dar parcă ne-am dori alte filme“.

Suferind de sindromul calofiliei tradiţionaliste, autorităţile manifestă o teamă de contemporaneitate în artă, din cauza potenţialului contestatar. Conectarea directă a coregrafilor la societatea bolnavă românească determină atitudine, iar asta poate fi periculos în principiu, chiar dacă atitudinea ia forma efemeră a performance-urilor – spectacole de mici dimensiuni, adresate de regulă unui public restrîns şi reprezentate de puţine ori (asta dacă avem ca reper spectacolele-mamut de la TNB, un tip de raportare pe care îl face Ministerul Culturii, confirmînd dificultăţile de înţelegere a dansului contemporan ca formă de artă care nu se adresează maselor şi care este încă într-o zonă de pionierat în ceea ce priveşte publicul român).

De fapt, ce a făcut CNDB în cei şapte ani de existenţă? În primul rînd, a coagulat coregrafii şi dansatorii, reuşind să creeze o comunitate a dansului contemporan căreia i s-au alăturat jurnalişti interesaţi de fenomen şi artişti din alte domenii. A devenit o platformă de artă contemporană care a pus în discuţie noile limbaje performative, dar şi sistemul social-politic al vremurilor. A creat de la zero un public, încă puţin numeros, interesat de dansul conceptual. A avut un rol important în mobilitatea dansatorilor, facilitînd contactul cu artişti străini şi esteticile contemporane; cu alte cuvinte, ieşirea din izolarea culturală. Adică ceea ce a făcut şi ICR la un alt nivel. Căci diferenţele apar în primul rînd la nivel financiar. Bugetul anual al CNDB a variat între 58.984 de euro în 2005 şi 342.151 de euro în 2011, cu un maxim, în 2006, de 646.111 euro. Sumele includ salariile, cheltuielile administrative şi sumele pentru finanţarea proiectelor.

În 2009, proiectul care deschidea stagiunea CNDB era „Platforma Dansului Contemporan“, care punea în centrul atenţiei efemeritatea şi îi interoga substanţa. Sloganul acelei Platforme e valabil pentru CNDB şi astăzi: „Băi, efemerule!“.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Misterele celor mai spectaculoase peşteri din munţii Hunedoarei. Unde s-ar fi aflat comoara lui Decebal
Turiştii care ajung în munţii Hunedoarei pot vizita o mulţime de peşteri spectaculoase, pline de mistere. Unele au fost locuite din preistorie.
image
Şoseaua pierdută în munţi, plânsă de localnici: „În scurt timp nu o să mai admirăm peisajul minunat” VIDEO
Doar o parte din şoseaua care se afundă în munţi, pentru a lega Valea Jiului de Băile Herculane, a fost finalizată. Localnicii se plâng de starea drumului naţional.
image
O influenceriţă urmărită de milioane de fani, acuzată că şi-a ucis iubitul. Tânăra mai fusese arestată pentru că l-a agresat fizic FOTO
Courtney Clenney, în vârstă de 26 de ani, este o influenceriţă şi model OnlyFans din Statele Unite. Ea a fost arestată pentru crimă, după ce şi-a înjunghiat mortal iubitul, în timp ce se certau.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.