CNDB - ce-am avut şi ce-am pierdut
Subtitlul mi-a fost sugerat de coregraful Manuel Pelmuş şi rezumă, cu umorul resemnat al românului, existenţa zbuciumată a unei instituţii naţionale, pierdută de statul român în timp ce renova clădirea în care aceasta îşi avea sediul. Povestea cu iz de banc ar fi nostimă, dacă existenţa Centrului Naţional al Dansului – „singura instituţie publică de cultură aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, creată cu scopul de a susţine, dezvolta şi promova dansul contemporan“, după cum se prezintă – n-ar fi parţial anulată în acest moment.
Din instituţie de spectacole şi finanţator al coregrafiei contemporane, CNDB a rămas doar ordonator de credite. Asta din cauză că, odată cu începerea renovării Teatrului Naţional din Bucureşti – clădire în care ocupa foaierele de la etajele 3-4, ale căror ferestre uriaşe au fost acoperite, iniţial, cu perdele cusute la maşina Ileana, de către directorul Mihai Mihalcea –, Centrul a rămas în stradă. La propriu. Planul viitorului TNB nu include nici un spaţiu pentru CNDB. Cum şi de ce a fost „uitat“ – asta este o istorie încurcată, cu multe subiectivisme. Cert este că Ministerul Culturii i-a atribuit un spaţiu administrativ minuscul în sediul CNC şi un studio de repetiţii la Sala Palatului, în vecinătatea zgomotoasă a unei formaţii rock. Sală de spectacole nu mai există din februarie 2011, iar efectele sînt serioase. „Am fost la Minister şi se încearcă găsirea unei soluţii, adică identificarea unui teren pentru construcţia cubului (n. red. – se pare că soluţia aleasă de Minister, la sugestia CNDB, este amplasarea unui «cub», o construcţie temporară care riscă însă să devină permanentă). Dar e important de spus că, dacă se mai întîrzie mult, riscăm să se paralizeze complet activitatea tuturor dansatorilor şi a coregrafilor care depind, de cele mai multe ori în exclusivitate, de resursele CNDB.“ Directorul interimar Mihai Mihalcea (Ministerul nu a organizat concurs pentru şefia Centrului, deşi mandatul fostului director, actual interimar, a expirat de un an şi jumătate) adaugă că „pe piaţă sînt aruncaţi anual noi coregrafi absolvenţi ai UNATC, iar Centrul este singurul care le oferă finanţări şi sprijin logistic pentru proiecte“. Într-un singur cuvînt, caracteristica CNDB este astăzi precaritatea. Ironia face ca, tot din cauza precarităţii, coregrafii şi dansatorii să fi cerut înfiinţarea Centrului în 2005. Lupta a fost grea şi de gherilă, cu manifestaţii stradale şi discuţii cu reprezentanţii Ministerului Culturii. După înfiinţarea instituţiei, bătălia a continuat pentru obţinerea unui sediu. Ironia merge mai departe. După cinci ani de funcţionare, instituţia rămîne din nou fără sediu, prin urmare începe o nouă luptă, tot pe două fronturi – la masa negocierilor şi în stradă. După încă un an şi jumătate, rezultatul este cel de mai sus: fără sală de spectacole. Mihai Mihalcea: „Imaginaţi-vă un singur teatru în România! Imaginaţi-vă, totodată, că acestuia i se ia spaţiul şi i se dau numai trei birouri în schimb. Prin acest exerciţiu de imaginaţie putem înţelege mai bine poziţia în care se află astăzi Centrul Naţional al Dansului, care – după o activitate intensă, vreme de cinci ani – a fost, pur şi simplu, pus între paranteze, din lipsa de viziune a factorilor decidenţi şi din lipsa de apreciere a acestora faţă de cultura contemporană în general. În timp ce Teatrul Naţional devine un mall cu patru-cinci săli de spectacole, singura instituţie de dans din România şi-a pierdut unicul spaţiu de repetiţii şi spectacole, blocîndu-se, astfel, activitatea tuturor coregrafilor români şi stopînd dezvoltarea unui fenomen artistic care şi-a cîştigat de mult recunoaşterea în mediile internaţionale. Sper ca, în foarte scurt timp, noua conducere a MCPN să ni se alăture în eforturile de a găsi o soluţie pentru a ieşi din acest blocaj care afectează un întreg domeniu de activitate“. Din momentul în care Mihalcea a făcut această declaraţie, ministrul Culturii s-a schimbat, dar situaţia CNDB a rămas aceeaşi.
Dezinteresul autorităţilor faţă de o instituţie de cultură de cel mai înalt rang – naţional – ar putea fi omeneşte explicabil. Ministerul Culturii (dar nu numai el) a fost depăşit de hiperconceptualismul dansului contemporan românesc. Ceea ce nu putem înţelege nu este important (unul dintre foştii miniştri ai Culturii, prezent la deschiderea Platformei Dansului Contemporan, eveniment de amploare şi de impact produs de CNDB, a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare). Apoi, tot ceea ce este contemporan este dubios (a se vedea şi cazul ICR, altă instituţie care se ocupă şi preocupă de contemporaneitate, dar care trebuie „adusă să cînte în cor“ – conform lui Mircea Diaconu, fost ministru al Culturii). „A fost descurajată instituţia din România cea mai conectată la dezbaterea internaţională de idei în zona artelor spectacolelor, un spaţiu care, pe lîngă prezentarea de spectacole, avea şi o dimensiune discursivă, iar tocmai îndrăzneala asta pare să fie pedepsită“, spune coregraful Manuel Pelmuş. El are o viziune plastică despre relaţia autorităţilor cu arta contemporană: „Constat şi că, aproape de fiecare dată cînd dispare ceva OK, apare cîte o statuie dubioasă în loc. O fi şi ăsta un umor oficial morbid, ceva precum nu avem bani pentru cultură, trebuie să vă sacrificăm, dar staţi liniştiţi că vă facem o statuie superbă în loc. Ar trebui să ne apucăm noi să facem statui şi poate ne răspund ei cu spaţii mişto“. Dar cum Cartoful tras în ţeapă şi Căruţa cu paiaţe au fost deja realizate cu bugete la care CNDB nici nu îndrăzneşte să viseze, artiştilor nu le-a rămas decît să transforme revolta în spectacol, reluînd ca un disc stricat povestea înfiinţării Centrului. În 2011, au ieşit în stradă. Din nou dans în faţa Ministerului, ocuparea CNDB, realizarea unei copii umane – şi prin urmare ieftine – a Căruţei cu paiaţe din faţa TNB etc. Protestul performativ a generat idei, nu însă şi spaţiul vital. „E senzaţia de back in time. De exemplu, acum repet în sufragerie pentru spectacolul de la Madrid. Asta făceam şi în 2003. Pobabil sîntem prea naivi.“ Şi prea contemporani. Manuel Pelmuş crede că şi „la ICR e cam la fel, adică au început să facă chestii bune şi, hop!, sînt suspecţi, e prea contemporan. Adevărul este că nu ne prea place filmul românesc, nu e «frumos», e bun să facem tam-tam cu premiile, dar parcă ne-am dori alte filme“.
Suferind de sindromul calofiliei tradiţionaliste, autorităţile manifestă o teamă de contemporaneitate în artă, din cauza potenţialului contestatar. Conectarea directă a coregrafilor la societatea bolnavă românească determină atitudine, iar asta poate fi periculos în principiu, chiar dacă atitudinea ia forma efemeră a performance-urilor – spectacole de mici dimensiuni, adresate de regulă unui public restrîns şi reprezentate de puţine ori (asta dacă avem ca reper spectacolele-mamut de la TNB, un tip de raportare pe care îl face Ministerul Culturii, confirmînd dificultăţile de înţelegere a dansului contemporan ca formă de artă care nu se adresează maselor şi care este încă într-o zonă de pionierat în ceea ce priveşte publicul român).
De fapt, ce a făcut CNDB în cei şapte ani de existenţă? În primul rînd, a coagulat coregrafii şi dansatorii, reuşind să creeze o comunitate a dansului contemporan căreia i s-au alăturat jurnalişti interesaţi de fenomen şi artişti din alte domenii. A devenit o platformă de artă contemporană care a pus în discuţie noile limbaje performative, dar şi sistemul social-politic al vremurilor. A creat de la zero un public, încă puţin numeros, interesat de dansul conceptual. A avut un rol important în mobilitatea dansatorilor, facilitînd contactul cu artişti străini şi esteticile contemporane; cu alte cuvinte, ieşirea din izolarea culturală. Adică ceea ce a făcut şi ICR la un alt nivel. Căci diferenţele apar în primul rînd la nivel financiar. Bugetul anual al CNDB a variat între 58.984 de euro în 2005 şi 342.151 de euro în 2011, cu un maxim, în 2006, de 646.111 euro. Sumele includ salariile, cheltuielile administrative şi sumele pentru finanţarea proiectelor.
În 2009, proiectul care deschidea stagiunea CNDB era „Platforma Dansului Contemporan“, care punea în centrul atenţiei efemeritatea şi îi interoga substanţa. Sloganul acelei Platforme e valabil pentru CNDB şi astăzi: „Băi, efemerule!“.
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
