Tema săptămînii

"Am susţinut şi noi, constant, nevoia reducerii numărului de parlamentari. Chiar eu şi domnul Antonescu am iniţiat o lege privind reducerea numărului de parlamentari la aproximativ 300, fapt care se putea realiza foarte simplu. Această lege a fost respinsă de fosta putere, care a blocat şi reformarea sistemului de vot."

Personal, admir Constituţia celei de-a V-a Republici franceze. Spre deosebire de regimul nostru, în Franţa preşedintele poate dizolva Adunarea. Deşi şeful statului are astfel o mare putere, coabitările din Franţa au fost decente. În acelaşi timp, nu pot să nu văd cît de stabile sînt regimuri parlamentare precum cel german.

La începutul anilor ’90 încă mai prestam la Mina Petrila. Pînă la duminica orbului am încercat împreună cu un coleg geolog să schimbăm opţiunea de vot a biroului topo-geo în care ne cîştigam pîinea. Eram cu toţii vreo 15 oameni, posesori de diplome universitare, dar fără doctorate.

Oameni revoltaţi au pătruns, la 22 decembrie 1989, în sediul Televiziunii. Impulsul firesc al mulţimii a fost să-l îndepărteze în efigie pe cel care o acaparase, reducînd programul postului naţional la două ore pe zi pentru a economisi energie şi cerînd ca una şi jumătate să fie umplute cu propaganda dedicată persoanei sau epocii sale.

"Aveam 36 de ani şi eram doctor la Balaciu, o comună aflată la 80 de km de Bucureşti. Locul era celebru pentru IAS-ul care avea multe steaguri şi premii pentru exportul de berbecuţi în lumea arabă. A rămas şi azi o comună frumoasă. Am făcut naveta zilnic, în trei."

Semiobsesiv, încerc să înţeleg cine sîntem, de fapt, cine mă înconjoară cu adevărat, de ce, de unde şi pînă unde şi, mai ales, pînă cînd. Uneori se întîmplă ceva deosebit şi avem senzaţia că pînă aici, pînă acum, dar întotdeauna apare ceva nou care ne anunţă că sîntem departe de a ne fi încheiat călătoria iniţiatică.

"Nu-i deloc acelaşi lucru, în ’90 am protestat pentru că neocomuniştii (fosta nomenclatură şi securitate) au furat Revoluţia, am luptat pentru ca televiziunea să fie liberă, adevărul despre Revoluţie, instituţii şi practici democrate; acum eram în procesul de democratizare şi ne-am trezit cu o lovitură de stat (sper că nu ne întoarcem la dictatură)."

Pînă în noiembrie 1990 am trecut printr-o perioadă de elan, de naivitate, speranţă şi dezgust (imediat după 13 iunie). Nu vreau deloc s-o idealizez, în comparaţie cu cea de astăzi care pare, însă, mult mai meschină, cinică şi individualistă.Nu poţi să nu resimţi cei aproape 23 de ani scurşi ca fiind în mare parte pierduţi de societatea română.

Pe 14 septembrie are loc premiera celui de-al doilea lungmetraj semnat de regizorul Tudor Giurgiu - Despre oameni şi melci. Povestea este plasată în nebuneştii ani ‘90, aşa că am vrut să aflăm de la cineva implicat în departamentul de regie şi cel de scenografie cum au recreat atmosfera acelei epoci pe ecran.

Este absolut normal ca muzica să apuce pe drumul urmat de societate. Într-o lume bazată tot mai mult pe concentrarea capitalului, proiectele, inclusiv cele muzicale, se derulează din ce în ce mai repede, pentru ca rulajul să se producă în cicluri cît mai scurte şi mai dese. Automatizat. E doar o constatare, nu şi o acceptare a stării de fapt...

Antena 3 este una dintre cele mai competente instituţii care funcţionează în prezent în România. Acuzaţia că cei care lucrează la televiziunea lui Dan Voiculescu spală creierele românilor este falsă. Românii nu sînt un trib de neanderthalieni infantili şi grabnic sugestionabili.

Cineva spunea că libertatea înseamnă să poţi fi tu însuţi fără să-ţi fie frică. În România, cred că de multe ori ne privăm singuri de propria libertate, autocenzurîndu-ne în funcţie de ce credem că este public acceptat sau nu. De ce? Poate pentru că nu avem o istorie recentă care să încurajeze libertatea individului şi pentru că avem dificultăţi în a ieşi din propria zonă de confort.

Eu ţin foarte mult la libertatea mea, pe cînd cea a celorlalţi mă irită, uneori, nespus. Egoism sau spirit de conservare, vorbesc despre acea mulţumire cînd medicul te cheamă dintr-un oarecare motiv pe tine înaintea altora şi despre acea (de multe ori exprimată) încruntare şi întunecare a minţii cînd un altul este chemat, exact în aceleaşi circumstanţe, înaintea ta.

În 1989, la 6 ani, nu înţelegeam prea multe despre realităţile cotidiene, mai ales că trăiam în unul din oraşele vestice cu bune legături comerciale, atît cu Ungaria, cît şi cu Serbia. Totodată, coada la „două banane de persoană“ mi se părea chiar distractivă, mai ales că te puteai reaşeza la rînd odată ajuns la tejghea.

Uităm de multe ori că libertatea nu înseamnă numai lipsa unor efecte coercitive, ci şi faptul că poate sîntem norocoşi şi nu ne lovim de ele în fiecare zi. Dacă am ieşi mai des din cercul nostru de confort, ne-am da seama de momentele în care sîntem cu adevărat liberi.

De o săptămînă am ajuns în ţara libertăţii, libertate scrisă cu majusculă: ţara unde libertatea e protejată prin lege, precum un animal sălbatic, pe cale de dispariţie. E o ţară a libertăţilor domesticite cultural, dar procesate financiar şi legislativ, ţara în care bunăstarea personală – trecută prin libertate – se loveşte cel mai adesea de lege.

Statistic, libertatea poate fi măsurată la fel ca orice altă variabilă, dacă e operaţionalizată decent. Putem, astfel, spune că avem un scor de 64 de puncte şi sîntem imediat după Bulgaria şi chiar înainte de Trinidad şi Tobago, după unul din zecile de indexuri internaţionale care ne arată ce ţări sînt cu adevărat libere, moderat de libere sau represive.

Mi-am luat libertatea să renunţ la facultate înainte de licenţă, să fac o revistă de rock, să părăsesc scena... Să poţi să dai speranţe trupelor tinere (ca şi tine), generaţiei următoare, e ceva mai presus de orice. Iar libertatea de a intra în hulita arhivă TVR, despre care şi astăzi se mai vorbeşte aiurea, o asemăn cu aceea a exploratorilor.

Totul a început în 1990, cu o cerere de diplome formidabilă. Liceale şi universitare. Diplome care-şi găseau valoare de întrebuinţare în piaţa muncii, încă dominată de stat, ca principal angajator. Inclusiv pentru cei deja angajaţi la stat, dar care îşi ridicau statutul profesional şi salarial cu ajutorul unor diplome de nimeni verificate.

Nu sînt admise sublinieri pe lucrare. Ca să nu fie influenţată evaluarea. Mi-aş dori să „corectez“ o teză care să semene cu Gîlceava Înţeleptului cu Lumea. E interesant să citeşti o lucrare de bacalaureat aşa cum ai citi un roman – un text bine scris, construit după o anumită filozofie, reflectînd o personalitate interesant conturată.

În general, se dau două explicaţii pentru rezultatele slabe de la bacalaureat: desele schimbări în proiectarea examenelor şi dificultatea subiectelor. În rîndurile următoare, cu riscul de a îngroşa numărul şi aşa mare al celor ce au scris pe această temă, voi încerca să nuanţez puţin afirmaţiile şi, poate, să îndrept discuţia şi spre alte teritorii.

În ultimii ani, examenul de bacalaureat a devenit o temă de mare interes. Mi se pare interesant cum un examen care se desfăşoară în România de aproape un secol – din cîte ştiu, examenul de bacalaureat a fost introdus în România de Dr. Constantin Angelescu, în anul 1925 – mai poate fi subiect de discuţie în diverse medii.

E bizar cum, după doisprezece ani petrecuţi la şcoală, învăţînd la atît de multe materii diferite, răscrucea de drumuri de la sfîrşitul liceului ne aduce faţă în faţă cu doar cîteva probe. Pînă la urmă n-ai ce-i face. Se ştie: bacalaureatul, un examen de temut pentru toate generaţiile forţate să-l dea, are menirea de a ne face tranziţia uşoară spre următorul pas.

Am evitat cîteva zile la rînd să scriu acest punct de vedere. Mi-am spus că nu e bine să transmit starea mea, mai ales că, nu-i aşa?, românii se încăpăţînează să vadă doar relele din jurul lor, nu oferă soluţii, iar un profesor trebuie să fie o persoană temperată şi raţională. Totuşi... sper să fie alte păreri care să echilibreze perspectiva.

Programa e bună, cuprinde competenţe şi conţinuturi relevante, dar problema este ce subiecte se propun pe baza ei. O anecdotă spune că poţi promova la bacalaureat cu vreo cinci-şase romane şi cam tot atîtea poezii, plus două piese de teatru şi o nuvelă...

Examenul de bacalaureat a devenit un subiect extrem de vag, care deja derutează generaţiile elevilor de liceu, aşadar am recurs la a cere informaţii şi păreri privind schimbările actuale. Fiind inevitabil, s-a atins şi subiectul promovabilităţii din ultimii doi ani. Ancheta pe care am pus-o cap la cap dezbate această problemă şi caută să propună soluţii.

Abitur sau examenul de absolvire (cu versiunea austriacă şi elveţiană Matura – examen de maturitate) este versiunea germană a bacalaureatului latin. Introdus pentru prima oară în Prusia, spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, examenul de absolvire a gimnaziului reglementa, ca şi astăzi, dreptul unui elev de a studia la o universitate, atesta capacitatea acestuia de a urma un studiu superior.

Examenul de stat – numit şi „de maturitate” – în strucura sa modernă a fost introdus în Italia în anul 1923 de ministrul Giovanni Gentile, cu prima probă la italiană şi latină (pentru toate tipurile de liceu) şi cu proba a doua la greacă sau latină (pentru liceul lingvistic) şi la matematică sau limbă străină (pentru liceul ştiinţific).

Bacalaureatul face furori estivale de doi ani. El produce liste nesfîrșite de „perle”, panouri care semiotizează spațiul urban bazîndu-se pe familiaritatea benign-umoristică a analfabetismului sistemic (vezi Artur Verona) și audiența pentru talk-show-urile în care se întrepătrund tremolouri alarmiste despre „starea națiunii”.

Expert Forum a fost printre cele mai active ONG-uri de cînd a început această criză politică. Au documentat faptele, au scris comunicate şi scrisori deschise, în română şi în engleză, pentru presa de afară şi pentru instituţiile europene. Au fost printre cei mai citaţi experţi din România, în publicaţii ca Financial Times, The Economist sau Le Monde.

Observatorii politicii româneşti – nu comentatorii de ocazie – se găsesc în faţa unei permanente provocări: să pună ordine în cea mai desăvîrşită dezordine şi să explice în forme de înţeles, mai ales de neromâni, ceea ce este deseori inexplicabil. Situaţia le dă unora senzaţia inconfortabilă că nu am fi în rînd cu lumea, altora – sentimentul unicităţii.