Despre examene numai de bine
În general, se dau două explicaţii pentru rezultatele slabe de la bacalaureat: desele schimbări în proiectarea examenelor şi dificultatea subiectelor. În rîndurile următoare, cu riscul de a îngroşa numărul şi aşa mare al celor ce au scris pe această temă, voi încerca să nuanţez puţin afirmaţiile şi, poate, să îndrept discuţia şi spre alte teritorii.
Prima explicaţie – şi aici vorbesc din punctul de vedere al profesorului de română – este mai degrabă o legendă, cîtă vreme din anul 2003 structura probei este neschimbată: un număr de aplicaţii privind înţelegerea unui text literar, redactarea unui text în funcţie de o cerinţă dată (scrisoare, argumentarea unei opinii etc.) şi redactarea unui eseu structurat. Chiar şi manualele pe care le folosesc azi elevii au fost scrise prin anii 2004-2005.
A doua cauză, cea referitoare la dificultatea subiectelor, este mai greu de probat, dar, dacă programa de examen şi structura probei nu s-au modificat, este greu de susţinut că gradul de dificultate a sporit într-atît încît să producă rezultatele actuale. Mai mult chiar, subiectele fiind elaborate an de an în conformitate cu aceeaşi programă, au devenit previzibile, fiind de fapt variaţiuni ale cîtorva teme: caracterizarea unui personaj de roman (de tip obiectiv ori subiectiv, ante ori postbelic) sau de comedie (Caragiale, desigur), condiţia ţăranului ori a intelectualului, comentarea unui text liric simbolist (Bacovia, nu?) sau romantic (cine altul decît Eminescu?).
Au mai generat discuţii şi camerele de supraveghere din săli, care i-ar fi stresat pe elevi. Şi totuşi, sînt ani buni de cînd ele ne-au invadat viaţa. Se află în metrou, în autobuze şi tramvaie, în magazine de tot felul, în discoteci, pe stradă, chiar şi pe coridoarele multor şcoli, şi nimeni nu păruse a fi deranjat pînă de curînd; de cele mai multe ori, nici nu le mai băgăm în seamă. Sau prezenţa jandarmilor, chiar dacă rolul lor este doar de a păstra ordinea în zonă şi nimic mai mult. Nu au vreun amestec în desfăşurarea examenelor. Şi, la urma urmei, au fost prezenţi, fără a stresa pe nimeni, şi la concertul Lady Gaga, şi la meciul Dinamo-Barcelona, şi la manifestaţia de astă-vară de la MEC pentru susţinerea… propoziţiei predicative.
Şi atunci, care să fie cauza rezultatelor slabe din ultimii ani?
Una, e adevărat, mai puţin luată în seamă, este... aritmetica. Să ne amintim că pînă de curînd media la examen lua în calcul notele de la probele orale (care oscilau în general între 9 şi 10) şi de la cele patru probe scrise, între care, opţional, se număra şi educaţia fizică. Desigur, nu toţi candidaţii obţineau aici performanţe maxime, dar oricum ele erau de obicei superioare celor de la discipline precum geografia, istoria, chimia şi altele de acelaşi calibru. Şi atunci, prin însumarea unor note chiar şi de 5 la disciplinele de bază cu notele mari de la probele orale şi de la educaţie fizică se putea atinge şi depăşi relativ uşor fatidicul prag al mediei 6, necesar pentru obţinerea diplomei. De trei ani însă, probele orale nu se mai finalizează prin note, ci prin calificative, iar probele scrise s-au redus la trei. Educaţia fizică a dispărut, încît un 5 la română (probă obligatorie), să zicem, trebuie acum compensat, în funcţie de profil, cu cel puţin un 7 la matematică sau la fizică sau la chimie sau la filozofie... E mai dificil, să recunoaştem.
Totuşi, chiar dacă nu este de neglijat, modul de calcul al mediei rămîne doar un aspect. Cauza are rădăcini mai adînci. Să ne amintim adevăratele bătălii pe care le dau an de an părinţii pentru înscrierea la anumite şcoli a copiilor de clasa întîi. Sau ce se întîmplă în clasa a VIII-a cînd elevii se luptă pentru fiecare sutime de punct, căci de multe ori aceasta face diferenţa între a „prinde o şcoală bună“ şi a o rata. Or, de ce s-ar petrece toate acestea dacă şcoala, fiind obligatorie şi gratuită, ar oferi şanse şi condiţii egale tuturor elevilor? Pentru că în realitate lucrurile nu stau aşa.
Ce se întîmplă apoi în liceu? Nimeni, din cîte ştiu (şi ce bine ar fi să mă înşel!), nu a încercat să facă vreo analiză care să treacă dincolo de cifre, pentru a afla cine sînt absolvenţii cu rezultate slabe: din ce medii sociale provin, din ce familii, din ce regiuni, cărei etnii îi aparţin, cîţi trăiesc în mediul urban şi cîţi în mediul rural, ce traseu liceal au urmat, ce profiluri, care au fost disciplinele şcolare la care s-au obţinut rezultate slabe. Nu poţi remedia un eşec dacă nu-i cunoşti cauzele. Singurul document care oferă unele repere în această direcţie este raportul „Riscuri şi inechităţi sociale în România“ elaborat în 2009 de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Ce aflăm de aici? Că 6 din cele 8 regiuni ale ţării noastre se află printre cele 20 de regiuni europene cel mai puţin dezvoltate; că PIB-ul pe locuitor al Bucureştiului este de 2,2 ori mai mare decît media naţională şi de aproape 5 ori mai mare decît al judeţului Botoşani; că investiţiile pe locuitor erau de 15 ori mai mari în Bucureşti decît în Vaslui; că doar între o cincime şi un sfert dintre gospodăriile rurale erau racordate la reţele de apă şi canalizare, în vreme ce în urban sînt 90%; că proporţia gospodăriilor care posedă un computer este de 13% în mediul rural, faţă de 41% la oraş, iar accesul la Internet este de 1,5% faţă de 23%; că doar 21% dintre copiii romi de 15-18 ani erau încă elevi, comparativ cu 75% dintre elevii de alte etnii. Şi atunci poate crede cineva că la şcoala primară ori la gimnaziul din comuna X, ori la Grupul Şcolar Agricol Y condiţiile sînt comparabile cu cele de la Colegiul Naţional Z? Şi nu mă refer aici la competenţa cadrelor didactice, cu nimic mai prejos la ţară decît la oraş, şi nici la dorinţa elevilor de a învăţa, ci la ceea ce pot oferi familia, mediul, infrastructura şcolară etc.
Sigur, astfel de cifre au în vedere situaţii de acum trei-patru ani. Dar ele pot oferi un reper pentru condiţiile de viaţă şi de învăţătură ale multora dintre elevii care susţin azi examenul de bacalaureat. Căci adevărata măsură nu o dau cei vreo douăzeci de „olimpici“ (nici unul din mediul rural!) ai fiecărei generaţii, ci restul, cei două sute de mii de absolvenţi.
În plus, desfiinţarea, în 2009, a Şcolilor de Arte şi Meserii spre care se îndreptau mulţi absolvenţi de gimnaziu, o măsură aparent benefică, deoarece părea a oferi acces la un nivel superior de educaţie tuturor elevilor, a creat noi probleme. Să ne gîndim la opţiunile unei bune părţi dintre aceşti copii: au terminat opt clase, iar legea îi obligă (şi bine face) să mai înveţe încă două, căci abia după împlinirea vîrstei de 16 ani se pot angaja. Vor urma aşadar cursul inferior de liceu. La 16 ani însă, ei nu cunosc nici o meserie şi în consecinţă nu-şi vor găsi uşor un loc de muncă. Din depărtare răzbate însă cîntecul de sirenă al învăţămîntului superior (particular?): mai stai doi ani în liceu, ia-ţi o diplomă de bacalaureat, nu contează cum, şi-al nostru eşti. Om (cu studii superioare) te facem: tu plăteşti (taxe), noi îţi livrăm marfa (diploma). Însă şi în rîndul studenţilor se observă aceleaşi inegalităţi determinate de provenienţa socială. Sporirea numărului de studenţi poate reduce decalajele cantitative urban-rural, dar nu şi pe cele calitative, căci elevii din medii defavorizate tind să acceseze facultăţi şi specializări cu un prestigiu mai redus, care asigură o integrare mai slabă pe piaţa muncii.
Soluţii? S-ar găsi, dar rezultatele nu pot fi rapide. Nu este vorba de probe de examen mai uşoare. În fond, ce înseamnă „uşor“ într-un domeniu? Care este unitatea de măsură? E uşor ceea ce ştii şi, evident, este greu ceea ce nu ştii! Mai mult, o exigenţă scăzută are toate şansele să ducă şi la scăderea nivelului de pregătire pentru examen. Nici un bacalaureat diferenţiat nu cred că poate fi încă luat în calcul, pentru că ar presupune atît programe şcolare diferenţiate care să fie aplicate de la începutul unui ciclu de învăţămînt, cît şi restricţii în ceea ce priveşte un viitor traseu universitar, datorită certificării unor competenţe diferite oferite de diplome diferite.
Pe termen lung este însă obligatorie finalizarea noului curriculum. Greu de spus totuşi cînd se va produce şi cît va dura apoi elaborarea programelor pe discipline şi scrierea noilor manuale. Abia din acel moment va începe numărarea anilor la capătul cărora va exista un bacalaureat de tip nou. Vor fi cinci? Vor fi mai mulţi?
Florin Ioniţă este profesor de limba şi literatura română şi de literatură universală la Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“ din Bucureşti.
Foto: L. Muntean
