Libertăţi care costă şi libertăţi care nu costă
În ceea ce mă priveşte, românii, ca restul cetăţenilor Uniunii Europene, sînt printre cei mai liberi oameni din lume. Citiţi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – este în limba română pe Internet şi conţine o mulţime de lucruri frumoase. Probabil că cei mai mulţi dintre români nu simt asta, deşi aşa este. Un drept cîştigat şi exersat este perceput ca natural, ceva firesc, tangibil. Şi chiar dacă există şi nu este exersat, tot ca firesc este simţit. Pentru că ne este la îndemînă şi garantat. Discuţia ar fi prea largă, dacă ne-am referi la toate drepturile cuprinse în Cartă, şi vă propun să o reducem la un drept din ce în ce mai exersat de români, mai ales după creşterea economică de după anul 2000 şi după ce ni s-au deschis graniţele Occidentului: dreptul la circulaţie. La art. 45 al Cartei, „Libertatea de circulaţie şi de şedere“, se spune la aliniatul (1) că „orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre“.
Este un drept extrem de important, deşi este din ce în ce mai subestimat. Iar subestimarea sa creşte cu fiecare nouă generaţie, care-l exersează ca şi cum ar fi acolo de cînd lumea. În Occident, doar un cetăţean senior, de peste 60 de ani, îşi mai aduce aminte cum arată un punct de trecere a frontierei între Italia şi Austria. La noi e suficient să ai peste 30 de ani să-ţi aduci aminte umilinţa pe care o implica obţinerea unei vize. Dacă am uitat sentimentul, e suficient să vrem sau să trebuiască să plecăm niţel mai departe, în America.
Ca oengist, intru des în contact cu tineri georgieni, armeni, ucraineni, cu tineri din Republica Moldova, care nu-şi pot planifica o vacanţă fără frica că nu vor primi viza Schengen. Îmi aduc aminte cînd, în 2010, vulcanul Eyjafjöll a generat panică în transportul aerian. Eram la un seminar la Varna şi cei mai mulţi care aveau drum de întoarcere prin spaţiul UE îşi făceau griji să nu întîrzie mai mult de cît era legal în ţări ale UE şi să fie trataţi ca infractori. Asta era grija lor, nu faptul că le va trece os prin os ca să ajungă de la Varna la Riga cu trenul şi microbuze de mîna a doua, cum era cazul unui rus fără cetăţenie letonă. Un amic Georgian era îngrijorat că, dacă va zbura la Viena pentru a ajunge la Tbilisi, nu va prinde avion spre casă şi ar sta prea mult, fără voie, în spaţiul comunitar, ceea ce i-ar putea aduce repercusiuni. Mi se păreau griji îndepărate, cumva ireale, ceva ce nu mă putea afecta pe mine – cetăţean european – niciodată.
Discuţia asta cu „cît de liberi sînt românii, ca cetăţeni europeni, de la teorie la practică“ nu poate evita eterna dispută despre percepţia drepturilor şi libertăţilor în funcţie de clasica diviziune stînga – dreapta. Dreapta = libertate negativă, iar stînga = libertate pozitivă. Liberalii (dreapta) spun că libertatea negativă este cu totul suficientă – dacă un om are dreptul formal de a face ceva, atunci este treaba şi datoria lui să se ocupe şi să-şi creeze condiţiile pentru a-şi exercita acel drept. Socialiştii (stînga) spun că e aiurea să-i dai unui om un drept, fără să-i oferi condiţiile pentru a-şi exercita dreptul cu pricina. Adică e treaba statului, a societăţii, a cuiva (nu e întotdeauna clar a cui) să facă în aşa fel încît omul care are drepturile acelea formale să şi aibă acces efectiv la ele şi să şi le exercite. Iar aici începe eterna discuţie, fără de sfîrşit şi cu toate implicaţiile ei care au creat clivaje politice în societăţile democratice ale secolelor al XIX-lea, al XX-lea şi XXI, aşa cum avem astăzi inclusiv în Parlamentul European.
Pentru a simplifica discuţia, revin la dreptul ales de mine, cel cu libertatea de circulaţie. Ne bucurăm de el, formal, dacă putem. Cu alte cuvinte, dacă vreau să plec mîine la Paris, e treaba mea şi numai a mea cum fac asta, trebuie doar să respect legile comunitare şi ale ţărilor pe care le tranzitez. Am bani – iau avionul; nu am – plec cu autocarul sau cu „ia-mă nene“ sau cum voi putea. Dacă costul în bani nu mi-l permit iar în termeni de efort este prea obositor, poate aleg să nu mai plec la Paris, ci la Budapesta sau la Căciulata sau să stau acasă. Aşa gîndesc liberalii şi e normal să fie aşa.
Pe de altă parte, socialiştii vin şi ne spun că toată lumea ar trebui să poată călători efectiv la Paris şi că statul ar trebui să subvenţioneze transportul cu avionul. Şi de aici începe interminabila discuţie cu unde fixezi limitele. Cu cît să subvenţionăm biletul? De cîte ori? De unde luăm banii? Cine să beneficieze de subvenţie? Ce facem atunci cînd toţi vor vrea bilete subvenţionate şi nu ne mai ajung banii!?
Probabil că deja vă întrebaţi ce-i cu raţionamentul ăsta şi ce vreau să demonstrez. O spun direct: vreau să combat cu tărie ideea şi sentimentul care s-au înrădăcinat printre noi, mai ales după 1 ianuarie 2007, că, dacă ne-au primit în rîndul lor, statele UE ne-ar datora ceva. (Doar faptul că am fost primiţi în club este onorant şi ne-a creat o mulţime de avantaje indirecte, pe care ar fi trebuit, dacă am fi fost mai deştepţi, să le fi fructificat mai bine.) Nu, nu ne datorează nimic în afară de a nu ne mai cere paşaportele la graniţă. Dacă vrem să călătorim şi să stăm să studiem, să vizităm, să trăim în UE, trebuie mai întîi să muncim suficient pentru ca singuri să ne creăm condiţiile pentru a călători şi a sta acolo. Iar asta este valabil pentru toate drepturile din Carta cu pricina, de care pomeneam la început şi care nu fac parte din categoria drepturilor omului, cele din Declaraţia universală.
Avem de-a face cu două tipuri de libertăţi: libertăţi a căror exercitare nu are costuri ataşate (cum ar fi libertatea de conştiinţă, dreptul de a nu fi torturat etc.) şi drepturi care costă (educaţie, sănătate, circulaţie etc.). Primele trebuie să fie absolute, nenegociabile, imediate. Celelalte au nevoie de limite minimale: educaţie liceală sau universitară, sănătate preventivă şi de urgenţă, călătorii pe speze proprii etc.
Ar trebui să o recunoaştem: am vrut în Uniune nu pentru că ne simţim nemaipomenit de europeni, ci pentru că acolo se trăieşte bine. Am crezut că, dacă intrăm acolo, e de datoria lor să ne facă să trăim ca ei. Să ne facă autostrăzi, şcoli, agricultură ca la ei. Ei au spus că ne dau bani pentru asta, dar trebuie să-i cheltuim după regulile pe care le folosesc ei, iar, ca să ni-i dea, banii ăştia trebuie să producă efecte care trebuie resimţite în calitatea vieţii. Banii trebuie cheltuiţi cu minte, planificat, respectînd principiile achiziţiilor publice (nediscriminarea, tratamentul egal, transparenţa, eficienţa utilizării fondurilor publice, asumarea răspunderii) şi cu integritate. Noi n-am făcut asta. Mai mult, nu ne-am respectat cuvîntul dat cînd am intrat în UE (n-am terminat cu corupţia şi mai apoi am atacat însăşi esenţa Uniunii Europene: domnia legii). Şi totuşi, în condiţiile acestea, tot noi ne întrebăm de ce simţim aceste drepturi ca fiind mai mult pe hîrtie (în teorie) şi le exercităm tot mai puţin (în practică).
Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român pentru Politici Europene.
Foto: L. Muntean
