Ileana ZIRRA

Sîntem o mînă mare de oameni care se plîng în mod constant că lucrurile din jurul lor sînt kitsch, prin remarci de genul: de ce și-au transformat unii fațada unei clădiri vechi și frumoase într-o colibă 2D? De ce vinde fata aia tablouri sinistre chiar în Biblioteca Națională?

E destul de dificil de vorbit despre stimă de sine și încredere cînd valorile astea sînt aproape mereu cuantificate în inimi virtuale și cifre care teoretic reprezintă cîți oameni te plac – și, practic, însemnătatea cifrelor ăstora are atît de multe variabile, încît merită un reportaj separat.

Există solidaritate, ca după Colectiv, cea mai dureroasă și marcantă lovitură pentru generația noastră, cînd am constatat cît de bine ne-am organizat mulți să dăm o mînă de ajutor și să încercăm să facem o schimbare: și ia uite cum s-a folosit de noi spuma politicii să se spele pe mîini și să se retragă, chipurile diplomatic.

Pentru polul opus, al elevilor de liceu care au ce povesti, am adunat cîteva personalităţi relativ diferite, în ordine cronologică a vîrstei, ca să îşi poată face tot omul o impresie despre cum probabil nu s-a schimbat mare brînză în domeniul separărilor. O să găsiţi aici poveştile colegilor mei.

Trecerea de la ceaiuri dansante la chefuri dezlănţuite nu durează mult. Aşa cum sare un copil din copac după ce fură cireşe din curtea vecinului, aşa ne adunăm noi catrafusele şi aterizăm prin şi printre diferite bairamuri cu oameni din generaţia noastră.

Pentru întîia dată, în ultimii doi-trei ani, scriu la temă, în pas cu voi, despre amintiri simpatice cu ce-nseamnă iarna pentru mine: ţurţuri (pe care îi mîncam şi eram certată constant); oameni de zăpadă pătraţi pe care îi făceam o dată la trei ani; prima ninsoare, cînd ieşi în curtea şcolii şi te prosteşti pînă îţi ghiorăie maţele şi, aşa cum se cuvine, zăpada.

Baluri, baluri ale bobocilor (de raţă, pe rîu), tocuri, rochii cu volănaşe, mănuşi albe de mătase, fundiţe în păr, coafuri deosebite cu tot felul de încolăcituri şi bucle, trăsuri, dovleci – hopa, cred că am greşit povestea şi secolul. Acum nu mai e vorba de dansuri lente şi de domniţe îmbrăcate extravagant de elegant.

Bacalaureatul este un subiect vag pentru cei mici, şi la fel de vag pînă şi pentru cei care mai au un pic şi or să dea nas în nas cu el. Bun, părerile pot fi împărţite, mai ales în ziua de azi, cînd cei ce dirijează sistemul nostru de învăţămînt încă nu s-au hotărît ce semnificaţie are bacalaureatul. Dar ştiu că o schimbare urmează să se facă în curînd.

Nu pot să spun că am călătorit foarte, foar­te mult în comparaţie cu alţii, a­dică am colegi, acum, într-a IX-a, ca­re se pot da mari că au cutreierat Europa în gimnaziu, ceea ce sună prea bine şi sînt chiar invidioasă, dar voi trăi şi cu ideea că eu îmi petrec vacanţele cu cortul la mare, nu ca alţii, la hotel de cinci stele, să plec spre plajă de-abia la 11 dimineaţa;

Ştiţi unde scriu eu acest articol? La Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Mă aflu la o măsuţă neagră, pătrată, între nouă pereţi, da, sînt în mai multe cămăruţe. Iar în ele se află desene poate pentru copii, superb pictate şi lucrate. Iar în afara cămăruţelor, vis-à-vis, e un stand de dulciuri de unde mi-am procurat nişte ciocolată de casă (nu, nu de acasă). Şi sînt înconjurată de tot felul de cărţi, dar din standuri diferite.

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trec

Pe la jumătatea lunii iunie, deci imediat după absolvirea şcolii de muzică şi a claselor gimnaziale, eu mi-am făcut bagajul, mi-am strîns catrafusele, iar cu cinci ediţii diferite ale lui Dilematix sub braţ, am sărit în tren spre Cluj. De ce? Se pare că ajunsesem la faza naţională a unui concurs de proiecte. În ce vagon? Doi. Şi cu cine am stat?

De ce? De ce vin unii şi ne dictează şi nu vor să transforme probleme complicate în basme de adormit copiii? De ce merg la simpozioane de mate, deşi nici nu-mi ştiu formulele geometriei în spaţiu? De ce eram înnebunită după algebră într-a cincea şi de ce acuma mi-e silă cînd aflu că încep orele de „zlatematică“? De ce am învăţat eu în doi ani mai multă germană de la Frau Săvinuţă decît în primii cinci?

Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre pe care să-l remarci. Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală, în metrou, pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de piţipoance şi de oameni de afaceri...!

Io-te c-a venit timpul să vă desenez şi eu ceva în colţul ista de ziar, nu numai voi! Hopa, am uitat că m-am tehnologizat... scriu la computer. Probabil vă întrebaţi de ce în numele Moşului Dan-An-Pan am venit aici fără un alt Moş Tehno sau Rap, ca voi. Ei bine, de vreţi ori nu, m-am hotărît să împart informaţii despre obiceiurile copilăriei, personale într-o măsură mai mică sau mai mare, ca pe feliile de tort la ziua Anei şi a Dianei.