Codul lui Tocqueville

Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre pe care să-l remarci. Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală, în metrou, pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de piţipoance şi de oameni de afaceri...!

Piţipoancele nu sînt ceva de domeniul mileniului ăstuia la noi, ci o „gripă“ care a răzbit puternic în ultimii patru ani, avînd drept simboluri prinţesicile ta-tii, vopsite blond ori roz, care îşi petrec jumătate din timp la Mall Băneasa – „E cel mai mare din Europa, fată!“ – cumpărînd orice pereche de blugi coloraţi, cu cît mai mult sclipici şi farmece, curele mari de piele cu diamante false care te orbesc în tramvai; bluze foarte stîmte pe trup şi ele cu cît de multe zorzoane posibile, bolerouri cu imitaţii de piele de leopard. „Prinţesele“ se balansează puternic pe toace de doisprezece centimetri ţuguiate şi subţiri ca firul de păr. Probabil că ar fi de o sută de ori mai bine dacă domnişoarele acestea nu şi-ar lăsa la vedere anumite părţi ale cursului inferior şi mijlociu al şirei spinării. Le auzi trăncănind despre noile telefoane Samsung, glisante, aurite, pe care le-au primit de la tăticul. Piţipoancele au feţe mititele, dar guri uriaşe, iar dacă le greşeşti cu ceva, te trezeşti în centrul unui tsunami de înjurături care mai de care mai inovatoare.

Cel mai adesea, piţipoancele sînt însoţite de un grup de masculi feroce cu geci negre foarte strînse pe torace, blugi cu rupturi şi sclipici masculin, tenişi Nike sau Adidas originali, negri sau albi, lanţuri masive de aur şi argint, ascultînd Guţă la maximum la difuzorul telefoanelor de fiţe, prin autobuze.

Oamenii obişnuiţi care nu caută să se diferenţieze de ceilalţi se mulţumesc majoritatea cu o pereche clasică de blugi de la orice magazin semicunoscut sau de la second-hand-uri. Pot spune că orice hanorac vişiniu, gri cu pătrăţele sau albastru cu alte forme geometrice şi o jachetă de orice culoare sînt fix ceea ce se poartă, de la 4 la 30 de ani.

În continuare se remarcă rockerii adevăraţi, superficiali sau în curs de dezvoltare. De cinci ani de zile eşti în trend dacă ştii să mînuieşti o chitară, mai ales dacă e un fender electric. Uite aşa s-a dezvoltat tipul rockeriţei superficiale care ştie cea mai simplă melodie, „Wish You Were Here“ a trupei rock britanice Pink Floyd. Ele poartă cel mai adesea tricouri originale de sute de euro cu trupele AC/DC, Metallica sau cu Jim Morrison, fără măcar să ştie diferenţa între Led Zeppelin şi Green Day, aceasta din urmă fiind o trupă punk, adesea asemuită cu Red Hot Chilli Peppers şi Coldplay, o trupă specifică generaţiei emo.

Rockerii adevăraţi sînt foarte retraşi, din cîte am observat eu, şi foarte puţin sociabili. Preferă haine sumbre, paltoane negre, lungi, au tunsori exacte sau complet dezordonate, cu plete rebele şi bocanci, de cele mai multe ori, şi ei poartă tricouri originale, dar nu neapărat cu Grateful Dead sau Queen, ci şi cu poantele designerului Alexander Timofeev sau ale lui Paul Dean.

Punkiştii sînt deseori încurcaţi cu cei emo, punk-ul stînd la baza fenomenului. Ei poartă blugi rupţi cu un lanţ sau două, brăţări cu ţepi şi capete de mort, adidaşi sau tricouri Ed Hardy, se machiază cu dermatograf foarte accentuat, au poate şi o creastă colorată în cap şi maieuri prin care îşi arată muşchii.

Emoleţii sînt leiţi aproape, dar nu-i vei vedea pe ei cu o coamă de cocoş, ci cu o pleată peste ochiul drept, dreaptă, neagră, dacă se poate, poartă mai des blugi negri, mai rar maieuri, dar cu siguranţă sînt 80% în doliu şi îţi vorbesc cu jumătate de gură.

Încă mai există şi hip-hoperii, care poartă blugi largi, maieuri albe extrem de lungi, şepci cu dosul, bling-bling-uri şi te salută cu „Yo, ma man!“.

Stilul hippie nu a murit niciodată complet, iar în ultimii doi ani din ce în ce mai multă lume a început să se exprime. Din păcate, a apărut şi tipul superficial care ştie numai „We All Live in a Yellow Submarine“ de la Beatles şi poartă aiureli de toate culorile. Mai există genul hippie-ului bogat, ceea ce este un oxymoron, dacă nu vă e cu supărare, ce poartă fuste lucrate de Anne Klein de la The Little Groovy Hippie Shop sau Zara, în acelaşi timp şi o pereche de pantaloni de pînză vişinie, trei cămăşi fluturînde, toate cumpărate cu sute de milioane, numai în speranţa de a fi observat(ă), în cele mai multe cazuri. Mai există totuşi hippie adevăraţi, care chiar nu sînt materialişti, se îmbracă aşa cum dă Domnul, sînt visători, îşi lasă plete complet nebune în valuri şi sînt paşnici.

Acestea fiind spuse, cred că pot încheia călătoria prin Bucureştiul nostru american.

Ileana Zirra este elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuţă“ din Bucureşti.