Trecerea de la ceaiuri dansante la chefuri dezlănţuite nu durează mult. Aşa cum sare un copil din copac după ce fură cireşe din curtea vecinului, aşa ne adunăm noi catrafusele şi aterizăm prin şi printre diferite bairamuri cu oameni din generaţia noastră. Există o aşa-numită perioadă de tranziţie, căreia i se mai spune şi adolescenţă, dar nu mă dau eu în vînt după cuvînt. Asta e epoca prin care trec toţi, chit că-i de bine, chit că nu – dar ăsta e momentul în care-ţi dai seama ce fel de petrecăreţ eşti.

Cam pînă intri-n liceu îţi petreci mult timp cu babacii, la adunările lor, care poate te plictisesc sau poate nu. O iei tiptil, de la cinci ani, cînd eşti centrul atenţiei, şi-ajungi în perioada de tranziţie, cînd simţi că you want to break free – că vrei să te spargi liber, cum s-ar traduce mot-à-mot. Ei bine, eu aveam prilejul să dansez, la petrecerile alor mei, cu mama, pe Queen, Django Reinhardt, Buena Vista Social Club şi pe Beatles. Şi încă mai stau de plăcere cu ai mei la alte-ntruniri.

Dar şi eu mi-am luat pălăria, portofelul şi cheful, şi am început să îmi iau avînt pe alte ringuri de dans. Aş începe cu petrecerea care dă startul oricărui an, dar n-am să le iau în calcul decît pe cele din liceu. Primul revelion a fost o adunare liniştită în apartamentul colegei mele de bancă. Ca la orice petrecere, am adus fiecare cîte-un amic, chiar doi, iar treaba a fost destul de standard: am vărsat eu un pahar de vin pe perete în primele zece minute în care am ajuns, lumea a început cu bere şi cu muzică – pe care, evident, voiam s-o pun eu –, dar aveam concurenţă. La cele mai multe petreceri există doi DJ, pe puţin. La acel rebelion, concurenţa punea melodii comerciale şi stătea cu cei trei oameni cu care venise, iar eu, cînd puteam, strecuram cîteva piese pe care ştiam că le ascultă mai mulţi din clasă – multe făceau parte chiar din playlist-ul vechi din Expirat, melodii pe care le moştenisem de la surori de la petreceri.

În schimb, la revelionul dintr-a X-a deja aveam o gaşcă formată din vreo patru-cinci oameni. Noi ne-am făcut bagajul şi am plecat la Călăraşi, unde are domiciliu prietena mea foarte bună, Alina. Acolo, cînd am ajuns, doi s-au retras vreo două ore, lăsîndu-ne pe Alina şi pe mine să gătim. Vă daţi seama că numai asta nu ne convenea nouă să facem. După ce am curăţat nişte cartofi, am deschis sticla de gin, pe la orele 15, şi am lăsat vreo două degete din ea. Cînd ne-am întors – Alina şi cu mine – de la cumpărături, sticla fusese golită, iar după ce-am lăsat mîncarea să fiarbă în pace, am încins un jam sesssion: Alina la pian, Dana bătînd în chitară şi eu la vioară. Partea tristă, dar amuzantă este că am înregistrările cu muzica noastră, ameţită ca noi. După episodul muzical, am părăsit incinta şi ne-am perindat pe la alte petreceri, am mîncat, am învîrtit sticla, am curăţat după cine n-avea stomacul tare, iar cînd ne-am simţit mai pensionari, am jucat poker.

Anul ăsta iar am schimbat grupul de prieteni, dar Alina a rămas; am chefuit după poftă şi totul a fost foarte intim şi drăguţ, cu doar... 11-16 oameni (şi-au făcut apariţia şi alţi amici la un moment dat). S-a băut cum se bea în perioada de tranziţie: am început cu vin alb (sec), am trecut pe roşu (sec), apoi pe rom, după care ne-am întors la alb (demidulce – of!), am ajuns la partea cu champagne, apoi am băut votcă şi fiecare şi-a ales mai apoi băutura, pînă ne-am culcat. Partea proastă este că majoritatea se ameţiseră destul de tare... cu o oră înainte de 2013, iar cineva era cît pe ce să termine numărătoarea singur în toaletă. Norocosul nu-şi aminteşte cum a suferit el în prima oră a noului an.

La ultima petrecere, chiar asta despre care am povestit acum, n-am dansat mai deloc şi nici boxe bune n-am avut, aşa că am să vă zic şi de ceaiurile dansante. Zilele mele de naştere. Mereu ies bine. Aş minţi dacă aş spune că nu vreau să mă dau rotundă cu asta, dar toată lumea se simte grozav la bairamurile date la domiciliul Zirra. Eu am încercat în ultimii doi ani să pun mîna pe toată casa pentru revelion, dar şi-ai mei tot aici vor. Casa are-o taină. La chefurile date de mine nu se simte nevoia existenţei unei gazde. Nu spun că în fapt nu e nevoie – pfoai, tot omul ştie că e musai să fie cineva care să pună la dispoziţie lămîi, mop, mături, numere de taxi, prosoape, haine de schimb, pături şi şosete curate.

Apropo de gazde, eu ştiu una supărată, care nu mi-e colegă. La orice petrecere există un centru de interes, e ca-ntr-un tablou, doar că aici e viu, ca-n Harry Potter. Era una din primele petreceri din clasa a IX-a, unde ne-am dezlănţuit, am dansat pe mese, pe scaune, unii au băut fără cap, iar cineva, mai beat aşa, a fost aruncat pe o vază de 300 de euro. Scandal monstruos din partea gazdei, trîntit uşa blocului, mare dramă, parcă te uitai la un chick flick, doar fuseseră şi minore drame amoroase în aceeaşi seară. Bine, fără o-ntorsătură amuzantă nu mai are haz să povesteşti nimic.

Recunosc că lipsesc multe capitole de-aici şi că nici o cincime din întîmplări n-am povestit, dar nu se dă din casă!

Ileana Zirra este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţioal Bilingv „George Coşbuc“ şi redactor la suplimentul pentru copii Dilematix.

Foto L. Muntean