orașul unde ne-ar plăcea să jocuim (ii)

O lume absurdă, a Americii secolului tre­cut, este descrisă cu un umor amar de către autorul cărţii, Kurt Vonnegut. Cultul pen­tru armele de foc, alimentat de eroii fil­melor western sau de eroii marilor războaie ale vremii, duce la un accident care in­fluen­ţează destinul personajului principal, încă de la vîrsta de 12 ani. Se retrage în afara so­cie­tăţii, pentru a-şi găsi rostul.

Mă săturasem de oraşul meu, era foar­te plictisitor, oamenii nu erau ve­seli şi nici păsările nu mai cîn­tau. Nu puteam să mai rămîn acolo, aşa că m-am hotărît să plec într-un univers pa­ralel… dar cum?

Doar cîteva ore ne despart de mo­men­tul mult aşteptat. Toţi lo­cui­torii oraşului stau cu sufletul la gură, adunaţi în centru. Ne simţim ca la A­nul Nou, cînd nu ai loc să arunci un ac. Cine ne vede sigur se întreabă ce este cu acea mul­ţime nerăbdătoare.

Bucureştiul este supranumit Micul Paris, dar cum s-ar numi Bucureştiul dacă ar fi o variantă în miniatură a bi­ne­cu­noscutului New York? Eu nu mi-am putut ima­gina o versiune mai mică a marelui oraş, deci o să vă introduc (să vă fac turul) în­tr-o versiune îmbunătăţită.

Bună ziua! Este 2071, într-o frumoasă zi de primăvară. Sînt undeva... în Bu­cu­reşti. Ce credeţi că aş fi văzut acum şai­zeci de ani? Nici nu vreau să-mi mai a­min­tesc. Merg alene pe o alee şi mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.

Cine nu a visat în nopţile înstelate de vară, lungit în şezlong, în balconul u­nui apartament, cînd luna stră­lucea şi-l mai răcorea puţin vîntul cu miros de tei? Eu am făcut-o de mai multe ori.

Oraşul nostru nu se poate numi „per­fect“. Mi se pare că este desenat într-un stil nepăsător şi prostesc. Mi-ar plăcea să fiu arhitectul-şef al oraşului no­stru, deoarece chiar aş vrea să-l schimb în totalitate. Eu vă voi prezenta oraşul creat de mine. Oraşul meu.

N-am călătorit niciodată mult. N-am vă­zut oraşe peste oraşe, geniale, importante, nor­male sau murdare. N-am putut face asta, chiar dacă mi-am dorit. Escapadele me­le cele mai dese şi cele care mi s-au în­tipărit în memorie au fost cele către casa bu­nicilor, la ţară.

Acum mult timp, chiar înaintea Big Bang-ului, Dumnezeu a creat Ra­iul: Raiul disco, Raiul sport, Raiul e­lectro şi Raiul 2.0 beta. După vreo 2000 de mi­lioane de decenii şi vreo 12 Raiuri 2.0 be­ta, Dumnezeu a decis să creeze Raiul 2.0 du­pă proiectele lui Leonardo da Vinci şi ale lui Bill Gates.

Numele meu este Ana şi locuiesc în Bu­cureşti. Oraşul meu ar fi mai fru­mos şi mai liniştit fără hoţi, mai ales că poliţia nu ar mai fi atît de agitată. A­tunci cînd aveam cinci ani l-am în­trebat pe tata dacă se pot construi niş­te tuburi uriaşe, invizibile sau trans­pa­rente, prin care să pot merge la cea mai buna prietenă a mea ca să mă joc.

Bun venit în oraşul ultramodern şi fu­turist înfiinţat de destul de mult timp, cam prin secolul al XXVI-lea şi jumătate. Iar oraşul este numit… Mo­derneşti! Ştiu ca vă sună cunoscut, deoarece stră-stră-străş….ţ-stră-moşul acestui oraş este Bucureşti. Dar aproape totul este schim­­bat.

Un oraş perfect. Greu de imaginat. Ni­mic nu poate fi perfect. Poate doar să tindă să fie perfect. Şi cu cît a­vansăm în timp, lucrurile se apropie din ce în ce mai mult de perfecţiunea pe care nu o vor atinge niciodată. Aşa că viitorul este cu si­g­­uranţă mai perfect, ca să zicem aşa, decît pre­zentul.

Cum ar putea să arate oraşul nostru altfel decît în infinit de multe feluri. ...Oraşul cu mai multe feţe este cel la care visăm cu toţii. Unul al me­ta­morfozelor instantanee, produse de un gînd sau de o dorinţă, oraşul la­birintic unde, odată intrat, ai şansa unor aventuri unice menite să te trans­forme şi pe tine radical.

Fum negru se ridică din fabrica de o­tra­vă de la marginea oraşului. Fumul plu­teşte în aerul rece şi străluceşte în lumina al­bă a lunii. Această fabrică este singurul mo­tiv de mîndrie pentru locuitorii din oraş. Pe gardul fabricii este scrijelit uşor stîn­gaci: Strada Victoriei, nr. 13.

Prin geamul deschis intră o adiere cal­dă. Poate prea caldă pentru luna a­prilie. Cartea lăsată neglijent pe pat îşi deschide paginile în bătaia vîntului stîr­nit de uşa trîntită. Praf. Odată cu vîn­tul, intră în casă şi praful de pe străzile cu gă­u­ri în asfalt şi clădiri dărîmate sau în curs de demolare, aşa cum e tot oraşul, de fapt.

Casele din Gloomville sînt clădiri în for­mă de paralelipiped dreptunghic, clă­dite din piatră extrem de dură şi a­co­perite de iederă otrăvitoare. ATENŢIE! NU ATINGE PEREŢII CASELOR! POŢI CĂ­PĂ­TA INFECŢII FATALE! Mda, iedera asta face multe ravagii, mai sigur să stai depar­te de ea!

Poarta transdimensională 11-603 a fost activată. Hans intră în ea, dis­pă­rînd în spaţiu şi timp. O lumină pu­ternică îl orbi, apoi se trezi într-un coridor alb-negru. Era pierdut pe unul dintre co­tloa­nele temporalo-spaţiale. Văzu o uşă, o des­chise şi observă că se afla într-o fundătură.

Oraşul în care aş vrea să locuiesc nu face parte dintre filmele SF, nici din­tre cele de groază, dar nici din­tre cele obişnuite. Oraşul în care aş vrea să locuiesc chiar a existat acum 100 de ani. Ar­hi­tectura nu este singurul lucru care mă fa­ce să-mi doresc să locuiesc în acest tip de o­raş.