Cetatea de scaune
Pricoliciul ajunse în mijlocul marelui oraş, mult mai repede decît se aştepta. Era ca şi cum oraşul l-ar fi înghiţit pur şi simplu şi s-ar fi trezit dintr-odată în burta plină de praf şi de murdărie a unui aspirator. Plecase destul de nesigur în legătură cu intenţiile sale de pe maidanul plin de gunoaie de la marginea oraşului, îi ocolise temător pe oamenii cu chipurile aidoma ţărînei pe care o scormoneau în căutarea vreunui obiect de preţ, apoi se pomeni că se strecoară pe străduţe lăturalnice, descoperind că toate drumurile duceau în centru şi că nu era nimeni care să-l bage în seamă, nici măcar atunci cînd traversa prin locuri nemarcate. O vreme hoinări pe acoperişuri, iar atunci cînd clădirile deveniră prea înalte ca să mai merite osteneala să le escaladeze, se prelinse pe asfaltul trotuarelor atît de discret, încît toţi trecătorii văzură în el doar o umbră.
Cînd se opri pentru prima oară ca să privească în jur, căci pînă atunci fusese prea preocupat să se ferească de oameni şi să nu stea în calea lor, îşi aminti de ziua în care sosiseră tăietorii de lemne şi de momentul în care fugise departe de Grota sa, imaginîndu‑şi cum ar fi arătat Pădurea dacă s-ar fi transformat peste noapte într-un oraş. El nu văzuse niciodată un oraş, nicidecum unul atît de mare, însă acesta era atît de ciudat, încît nu semăna deloc cu ceea ce-şi imaginase el.
Călătorul ar fi spus că era un alt loc în care magia numelui acţionase din plin, fără să ia în calcul pîrghiile financiare, inflaţia, mecanismele pieţei şi alte considerente pur economice care degradaseră oraşul într-un asemenea hal, încît acum arăta ca o maşinărie uzată despre care n-ai fi putut spune cu exactitate dacă aparţinea trecutului sau viitorului. Iniţial, Capitala se numise Cetatea de Scaun, fiindcă aici îşi avea reşedinţa conducătorul ţării, însă locuitorii ei analizaseră mai bine numele şi ajunseseră la concluzia că posesia unui scaun de calitate ar putea să acorde oricui prestigiu şi importanţă. Cu timpul, toţi cetăţenii care îşi doreau să devină sau chiar presupuneau că sînt nişte persoane suspuse, cu rang şi cu funcţii înalte, începură să-şi cumpere scaune în neştire. Astfel, scaunul deveni un simbol al bunăstării şi, mai mult decît atît, un blazon al posesorului său. A avea un scaun îmbrăcat în catifea, cu ciucuri auriţi sau un jilţ din lemn de abanos, cu incrustaţii şi cu o pernuţă mică, cu înveliş din mătase, sub şezut, echivala cu a fi un om înstărit, cu un trai confortabil.
Nimeni nu impusese această nouă ierarhie, cea a scaunelor. Era vorba despre o mentalitate ce se formase treptat şi de la sine. Drept urmare, în momentul în care Pricoliciul păşise pentru prima oară în Capitală, oraşul părea locuit mai degrabă de scaune decît de oameni. Acestea erau diferite, în funcţie de personalitatea şi de situaţia financiară ale celor cărora le aparţineau – scaune din plastic, scaune din fier forjat, scaune ergonomice de birou, scaune îmbrăcate în piele, scaune rotunde, pătrate, înalte sau scunde, cu patru picioare şi cu un singur picior, tabureţi şi fotolii impozante, tronuri, băncuţe pe care putea să încapă o întreagă familie, scaune pentru bebeluşi, scaune moi, tapiţate şi scaune tari, ţepene, din lemn masiv, scaunele dentiştilor, ale funcţionarilor publici, ale arbitrilor meciurilor de tenis, ale judecătorilor, scaune electrice, şezlonguri şi balansoare. În general, oamenii nu-şi prea ţineau scaunele pe-acasă unde nu le-ar fi văzut decît familia şi prietenii apropiaţi, aşa că le scoteau afară, în stradă, în faţa locuinţelor şi a magazinelor. Din cînd în cînd, se mai aşezau pe ele ca să‑şi bea cafeaua şi să citească ziarele sau pur şi simplu ca să se uite la trecători şi, uneori, să le dea bineţe. Scaunele scumpe erau legate cu lanţuri ca cele ale bicicletelor de stîlpii porţii pentru a nu fi furate, iar unele erau prevăzute chiar şi cu sisteme de alarmă. Mulţi dintre pietoni renunţaseră să mai meargă pe jos şi se deplasau acum cu ajutorul unor scaune cu rotile. În zilele obişnuite de lucru, mai exact lunea, acestea erau atît de multe încît aşa-zisul „trafic de scaune“ devenea foarte aglomerat.
Era tocmai o zi de luni, o zi fără sfînt, adică atunci cînd se muncea cu spor în întreaga ţară. Sfintele săptămînii – de la Marţolea şi pînă la Sfînta Duminică – erau iubite de oameni fiindcă interziceau anumite munci şi, în plus, mai trebuiau şi sărbătorite cum se cuvine. Aşa că, în celelalte zile în afară de luni se muncea oarecum, dar puţin şi mai în silă.
În acea dimineaţă de luni, o mulţime grăbită de oameni se revărsa pe străzi, înghiontindu-se printre scaunele cu rotile din trafic, pentru a ajunge cît mai repede la serviciu. Pricoliciul remarcă un om cu scaun la cap, adică un tînăr cît se poate de serios care mergea pe stradă cu cel mai bun scaun al său sprijinit pe creştetul capului. Într-o staţie de autobuz, era un altul care ţinea cu dinţii de scaun şi încerca cu orice preţ să se urce în autobuz, cu scaunul în dinţi. Tot aici, Pricoliciul auzi pentru prima oară expresia: „Ţine-ţi scaunul acasă!“, adresată tînărului cu dinţii înfipţi în scaun, de o bunicuţă care aştepta liniştită autobuzul şezînd pe un scăunel de pescar
Nedumerit, Pricoliciul care se pitise în spatele tonetei de bilete îşi mută atenţia spre o tînără care încerca să-şi liniştească bebeluşul agitat pe care îl ţinea în portbebe.
– Are un scaun! îl lămuri plină de mîndrie pe soţul ei.
Tot în staţie, mai era un cerşetor care stătea de-a dreptul pe trotuar, cu o mînă întinsă.
– Bietul de el! E atît de sărac că n-are nici măcar un amărît de scaun! remarcă o doamnă bine îmbrăcată care trecu pe lîngă el, trăgînd după ea un impozant fotoliu pe roţi în care se tolănise un motan obez.
De obicei, Pricoliciul întrebuinţa cuvintele în sensuri foarte stricte, fără să fie conştient de multiplele lor sensuri şi că acestea ar putea avea o înrîurire asupra lucrurilor pe care le denumesc. Aşa că nu pricepu mare lucru din povestea cu scaunele şi nu căută o explicaţie logică, închipuindu-şi că era doar o ciudăţenie a acelor locuri. Totuşi, brusc şi fără motiv, se simţi deprimat şi stingher.
Se mută într-o intersecţie unde văzu maldăre de scaune vechi sau rupte aruncate de cetăţeni, pe care gunoierii ar fi trebuit să le ridice, însă numărul lor era atît de mare, încît aceştia le dădeau pur şi simplu foc. Un fum vineţiu se ridica în permanenţă din rămăşiţele scaunelor arse, transformîndu-se într-o ceaţă densă ce învăluia oraşul. Locuitorii săi păreau să fi uitat cum arătau culorile, cînd totul în jur era atît de lipsit de culoare. Începuseră să se îmbrace doar în haine albe şi negre. Nici în casele lor lucrurile nu stăteau mai bine. Oglinzile erau acoperite de pîclă, iar celelalte obiecte păreau scufundate într-o supă groasă, cenuşie.
Mergînd mai departe şi tot căscînd gura, Pricoliciul văzu o sumedenie de magazine de mobilă care expuneau scaunele noi chiar pe trotuar, şi cîteva Sîngerii de unde oamenii îşi cumpărau sînge, pentru a-şi hrăni vampirii domestici. Pîndi mai multă vreme cîţiva cîini vagabonzi care lipăiau dîrele de sînge din urma bidoanelor sparte. Blana lor era la fel de prăfuită ca hainele oamenilor şi toţi păreau să se scarpine de purici, în acelaşi ritm. Îşi închipui despre el însuşi că nu era decît o altă mogîldeaţă incoloră şi insignifiantă care bîntuie prin marele oraş.
– Hei, dă-te mai încolo! Ţi s-a lăţit scaunul, sau ce?
O fată cu un ten gălbejit, în ciuda machiajului abundent, îl împinse de pe bordura din piatră a unei fîntîni arteziene. Pricoliciul tocmai se aşezase pentru că simţea că picioarele îi erau prea grele ca să-l mai ducă în altă parte. Era într-o piaţă publică unde oamenii, cu sau fără scaune, mişunau ca furnicile. O clipă a avut senzaţia că fata i se adresase lui. Însă atunci cînd îi întoarse privirea, îşi dădu seama că se uită prin el, la locul gol de lîngă ea. Era doar o prezenţă, însă nu şi o persoană.
La un moment dat, fata plecă, iar pricoliciul se pomeni singur pe bordura fîntînii, doar el şi o revistă ilustrată, mototolită. După ce silabisi titlul de pe copertă – Făt-Fru-mos vrea în sfîrşit să se în-soare? – se gîndi dacă merita să o şterpelească ori ba, după cum îi era obiceiul. Însă brusc îşi dădu seama că nu mai era interesat de nimic şi se lăsă cuprins de o stare pe care deseori oamenii o numesc apatie. Sentimentul de tristeţe pe care îl încercase mai devreme, la groapa de gunoi, se estompase, de parcă ceaţa densă a oraşului l‑ar fi învăluit, transformîndu-l treptat în indiferenţă. Nu mai simţea nimic. Nu-i mai era dor de casă, nu-l mai aştepta pe Călător, nu-şi mai dorea să meargă nicăieri. Apoi, făcu o serie de gesturi mărunte care nu aveau nici un scop decît să-i umple timpul. Timpul… atît de preţios pentru un Pricolici care trăia în Umbra Sfîrşitului devenise dintr-odată fără rost.
Luă revista, se scărpină în cap, îşi deschise raniţa, scotoci prin ea, foşni o foaie de cort, zdrăngăni nişte monezi, mirosi o alifie mentolată, mestecă o bucăţică de coajă de copac, aprinse un chibrit şi suflă ca să-l stingă, constată că termosul era gol, se înţepă într-un ciob despre care habar n-avea cum nimerise acolo şi se pomeni ţinînd în mînă o pană de Pasăre Măiastră pe care o luase la întîmplare atunci cînd plecase în mare grabă din Crîngul Pantofarilor, fără să ştie dacă îi va folosi vreodată la ceva. O culesese de pe jos în ziua în care apăruseră pentru prima oară Mesagerii Urmei, iar un stol de Păsări Măiastre migraseră într-un mod dezorganizat spre Sud. Era o pană micuţă, albăstruie. Se uită mirat la ea, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară.
– Măiestrele nu-şi pierd penele doar atunci cînd mor, vestesc sau preschimbă, mormăi Pricoliciul.
Chiar atunci o pală de vînt, de fapt un curent de aer, de parcă Oraşul însuşi ar fi oftat printr-o gură de canal din apropiere, i-o smulse dintre degete. Preţ de cîteva clipe, pana pluti deasupra fîntînii, apoi se lăsă în rotocoale pline de graţie la pămînt, atingînd uşor asfaltul. Şi, în acel moment, se petrecu a zecea sau poate chiar a mia parte dintr-un miracol!
Fragment din romanul fantasy în lucru O istorie recentă a Ţării Vamipirilor
