Un București paralel

Prin geamul deschis intră o adiere cal­dă. Poate prea caldă pentru luna a­prilie. Cartea lăsată neglijent pe pat îşi deschide paginile în bătaia vîntului stîr­nit de uşa trîntită. Praf. Odată cu vîn­tul, intră în casă şi praful de pe străzile cu gă­u­ri în asfalt şi clădiri dărîmate sau în curs de demolare, aşa cum e tot oraşul, de fapt. E vineri seara. Soarele mai stăluceşte pu­ţin înainte de a se stinge în alţi şi alţi nori plini de praf, cu zgomotul motoarelor tu­rate puternic, pe fundal.

La adăpostul luminii crepusculare, pe u­na dintre străzile obscure ale Bucureştilor, doi bărbaţi cu părul cărunt, ciufuliţi şi mîn­jiţi de uleiuri şi vopseluri colorate, probabil tre­cuţi de prima tinereţe, meşteresc o ma­şi­nărie ciudată, dintr-o grămadă de fiare şi fi­re metalice. Nimeni nu-i va deranja aici.

Pe la ora asta, pensionarele gătesc ci­na, care trebuie să aibă neapărat un miros puternic de ceapă şi carne pră­jită, special împrăştiat în toată scara blo­cului, cu scopul de a le arăta vecinilor sta­tu­tul lor social, dar şi talentul bucă­tă­re­sei.

– Mai pune puţină benzină în rezervor, Ra­du, doar nu vrei să rămînem în pană, prin cine ştie ce Epocă Preistorică!

– Nu dom’le!

Ciudaţii savanţi se ocupă acum de unul din­tre cele mai importante proiecte ale lor: Ma­şina Timpului.

– Mai repede! Urcă, Radu!

– Cum să urc, Tudor?! Ai uitat să pui apă în minifrigider!

– Nu poţi să stai fără apă?

– Chiar nu pot mai mult de 5 zile, 11 ore, 45 de minute şi...

– Bine, fie! Îţi aduc apă de la robinet.

– Nu! Mai bine, nu! Lasă... Decît să beau apă de la robinet, mai bine mor de sete...

– Atunci, hai odată!

Cei doi intră... sau cum se poate numi oa­re introducerea lor în ciudăţenia obţinută din grămada de fier vechi, vopsit strident, mul­ticolor? Un ochi neavizat nu ar fi văzut nici o uşă prin care să te strecori.

Un sunet de sticlă spartă, o lumină pu­ter­nică şi... întuneric. Fierătania dispare din curtea casei cu nr. 125.

O altă lume

Aceeaşi grămadă de fier, multicoloră, a­pare pe o stradă inundată de lumina solară, fil­trată de norii de un alb curat. Clădirile vechi sînt într-o stare perfectă, iar din ca­se­le curate se aud rîsete de copii şi ies aburi de cafea. Printre ramurile înflorite ale me­ri­lor de pe alee bate un vînt nici prea cald, nici prea rece, iar pe străzile netede circulă bi­ciclete şi maşini ce folosesc benzină eco­lo­gică.

Din grămada de fiare ies cei doi bărbaţi la fel de cărunţi, dar parcă mult mai ciu­fu­liţi. Pe lîngă ei trece o doamnă cu un cîine.

– Mă scuzaţi, ştiţi cumva în ce an sîn­tem? întrebă Radu, cel mai tînăr dintre ei.

– În anul 2011, domnule, mai exact în luna aprilie. S-a întîmplat ceva cu dum­nea­voas­tră?

– Nu. Mulţumesc pentru ajutor.

Tudor îl apucă de umeri pe Radu şi în­cepu să-l scuture puternic.

– Omule, ai uitat să pui ceva, sau ai cal­culat ceva greşit?

– Ce ai, Tudore?

– Sîntem tot în anul 2011, poate doar cu cî­teva ore mai tîrziu sau mai devreme! Dar un­de? Tot în România?

– Imposibil!!!

– Radule, a greşi e omeneşte. Ai greşit şi tu...

– E imposibil! La noi pe stradă nu-i aşa de curat şi sînt gunoaie aruncate pe jos la tot pasul...

– Poate au făcut curat azi.

– Curat? Cum să fi făcut curat pe strada asta? Uită-te la maşinile acelea ecologice, nu sîntem în Bucureştii zilelor noastre, sîn­tem în viitor!

– Nu, nu sîntem. Tocmai am întrebat-o pe femeia cu cîinele. E aprilie 2011.

– Cu neputinţă! Sîntem tot în Bucureşti, tot în aprilie 2011 şi totul e diferit faţă de cum era acum zece minute.

– Şi dacă sîntem în altă lume? O lume pa­ra­lelă. Asta presupune că avem în faţa noa­stră acelaşi oraş, cu aceleaşi date geo­gra­fice şi aceiaşi oameni, cu aceleaşi date per­sonale. Singura diferenţă, din cîte văd eu, e comportamentul lor, care este total di­ferit.

– Hai să mutăm undeva maşinăria, nu se prea potriveşte cu peisajul din jurul nos­tru.

– Apoi, mergem să bem un pahar cu apă.

Cei doi savanţi urcară pe scările unei ca­se pînă la etajul 2, unde intrară pe palier.

– Dacă aş şti mai exact ce-i pe aici, aş ră­mîne în această lume paralelă. Poate că aşa am să fac. N-ai rămîne şi tu?

– Cine ştie ce se mai întîmplă şi pe aici, Ra­dule. Nimic nu poate fi atît de bun, fără să aibă şi un mic defect, mormăie Tudor a­bia auzit.

Intrară pe o uşă din lemn mat, nelăcuit, ră­masă totuşi în stare perfectă. Nu-şi amin­teau ca uşa lor să fie aşa, dar avea acelaşi nu­măr bine ştiut. Intrară într-o casă com­plet diferită de a lor: ordonată, curată, ele­gant mobilată, cu aparatură electrocasnică mo­dernă. Păşesc în linişte pe holul bine lu­mi­nat, decorat cu tablouri viu colorate. Dau nas în nas cu doi bărbaţi, la patru ace. Stu­poare! Erau „dublurile“ lor. Toţi patru se spe­rie, ţipă, se mai uită încă o dată miraţi unii la alţii şi încep să se ciupească pentru a fi siguri că nu visează. După cîteva se­cun­de se dezmeticesc şi fac cunoştinţă. Este u­nul dintre cele mai bizare momente din via­ţa lor. În final, cei doi savanţi bogaţi îi con­duc prin „oraşul perfect“ pe ciudaţii ieşiţi din fierătaniile Maşinii Timpului.

Pe stăzile perfecte ale Bucureştilor din lumea paralelă, imposibil de ima­ginat pentru cei veniţi din pra­ful, zgomotul, murdăria şi poluarea Ca­pi­talei, se plimbă două perechi de gemeni, sau cel puţin aşa par. Doi dintre bărbaţi se uită mi­raţi în jurul lor, la copacii înfloriţi, ali­niaţi cuminţi în faţa fiecărei clădiri. Par p­i­caţi din cer. Pe chipurile celorlaţi doi se poa­te citi amuzamentul, atunci cînd trec pe lîn­gă fiecare dintre cei care lor li se pare banal, dar care vi­zitatorilor li se pare ca rupt din­tr-un vis fru­mos.

Cei doi vizitatori zîmbesc la fiecare pas, la vederea fiecărei feţe liniştite şi prie­te­noase sau a unei oaze de verdeaţă şi al celui mai mic detaliu al arhitecturii vechi a ora­şu­lui, bine conservată şi întreţinută. Se lasă în­duioşaţi de orice adiere înmiresmată, de orice rîs de copil, împletit cu clinchetul unei bi­ciclete, murmurul unei note cîntate la pian, chitară sau saxofon, în vechile case bu­cureştene. Trag cu nesaţ în piept aburul mi­rosind a pîine caldă dintr-o brutărie sau a­romele ieşite din patiseriile în care se coc pe vetre cu foc de lemn imense plăcinte cu me­re şi scorţişoară ori cu dovleac. Cei doi au în faţă îmbinarea perfectă dintre oraşul mo­dern şi cel vechi, oraş plin de cultură şi istorie, preţuită şi bine păstrată.

Întoarcerea acasă

Într-un tîrziu, savanţii ajung, împreună cu maşinăria lor multicoloră, în faţa casei, din lumea reală.

– Şi aici poate fi la fel, Radule.

– Poate nu chiar la fel. Noi nu am purta ni­ciodată costume ca acelea ale lor...

– Probabil că ai dreptate... Oricum, pu­tem face ceva, putem face o schimbare. Pu­tem face şi păstra curăţenie, putem în pri­mul rînd restaura şi păstra vechile clădiri, pu­tem planta copaci noi, putem...

– Putem, Tudore, putem... ţipă cu năduf Radu, ciufulit mai mult ca niciodată.

– Şşşt! Vrem să dormim la ora asta, lu­na­ticule! ţipă arţăgoasă vecina de la etajul 3.

Agatha Cristiana GEORGESCU, clasa a VII-a, Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes“, Bucureşti