Micul New York
Bucureştiul este supranumit Micul Paris, dar cum s-ar numi Bucureştiul dacă ar fi o variantă în miniatură a binecunoscutului New York? Eu nu mi-am putut imagina o versiune mai mică a marelui oraş, deci o să vă introduc (să vă fac turul) într-o versiune îmbunătăţită.
De sus, oraşul pare un fel de puzzle ce înfăţişează un rîu şi malurile galben-maronii ce îl înconjoară, rîul vărsîndu-se, în final, în mare (la propriu). Din lateral pare a fi un munte ce se înalţă pînă peste nori, iar de la poale pînă în vîrf se întîlnesc, în această ordine, următoarele culori: galben, roşu, bej, negru, apoi mult albastru şi gri. De jos (de pe pămînt), nu se prea vede nimic în afară de conducte şi iar conducte ce formează o pînză de fire de diferite culori şi forme.
Un pic mai sus intrăm deja în peisajul urban. Pămîntul se zgîlţîie sub greutatea colosală a metrourilor pline cu oameni grăbiţi care au o destinaţie clară şi nu îşi permit să întîrzie mai mult de o clipită. Pe peronul metroului aşteaptă aceiaşi oameni grăbiţi, care intră, într-o disciplină impresionantă, în vagoane. Un bărbat înalt, bine-făcut, cu o servietă din piele neagră, iese şi împinge o portiţă, apoi iese direct în stardă prin arcada albă de mărimea unui elefant.
Trei benzi pe un sens, fiecare ocupată de sute de maşini. Maşini mici şi simpatice, maşini mari şi înfiorătoare, taxiuri galbene cu dungi din carouri, autobuze, microbuze şi alte autovehicule îşi fac plimbarea zilnică. Semafoarele strălucesc, indicînd un roşu aprins. Ca prin minune, toate maşinile se opresc, iar cînd reîncep să meargă, se mişcă ca o armată bine antrenată la o paradă.
Pe trotuar oamenii se mişcă în toate direcţiile. Zeci de fast-food-uri şi alte restaurante sînt înşiruite pe marginea trotuarelor. Înăuntru e vîlvă mare. Sunete de pahare de băuturi alcoolice se aud.
Mai sus, pe stradă, se află o clădire mare şi rotundă acoperită cu sticlă pe aproape toată suprafaţa. Este un centru comercial. Adolescenţi colindă magazinele şi cafenelele. Fetele ţin 4-5 pungi în fiecare mînă şi localizează cele mai faimoase magazine.
Ieşim de acolo şi o clădire mare de culoarea nisipului domină peisajul, alături de un zgîrie-nori acoperit în întregime de plăci albastre în care s-ar putea reflecta chiar şi o furnică. Înăuntru sînt birourile diferitelor companii. Angajaţi încercănaţi, cu cănile de cafea pe mese şi cu foi şi notiţe peste tot, tastează cu mîinile tremurînde ultimul cuvînt dintr-un document sau o cerere.
Mergînd mai departe, ajungem în suburbii. Casele arată toate cam la fel: acoperişuri roşii sau maro, pereţi din scînduri de lemn vopsite în alb sau din cărămidă, culorile variind de la alb la maro. Grădinile din faţa caselor au iarba tunsă la milimetru şi unele case au şi cîteva tufişuri ici şi colo. Bărbaţii tund iarba şi îşi spală maşinile, copiii merg pe biciclete sau pe skateboard-uri, fetele şi mamele (sau femeile în general) nu apar în peisaj, ele fiind la cumpărături sau la serviciu.
În port sînt vapoare cu pasageri care urcă sau coboară în şi din vapoare. Altele, mai murdare, au mai multe pînze şi plase cu peşti pe care le descarcă în port, fiind transportate mai apoi la fabrici sau direct în magazine.
Îndepărtîndu-ne de oraş, acesta dispare odată cu toate minunăţiile lui.
