Mai mult ca perfect

Un oraş perfect. Greu de imaginat. Ni­mic nu poate fi perfect. Poate doar să tindă să fie perfect. Şi cu cît a­vansăm în timp, lucrurile se apropie din ce în ce mai mult de perfecţiunea pe care nu o vor atinge niciodată. Aşa că viitorul este cu si­g­­uranţă mai perfect, ca să zicem aşa, decît pre­zentul. Drept urmare, pentru a găsi ora­şul cel mai aproape de perfecţiune, trebuie să căutăm în viitor.

Să ne gîndim, de exemplu, la anul 3000 şi să facem o incursiune în timp. Harta po­li­tică a lumii este schimbată şi nu mai sîn­tem în România. Nu pentru că în călătoria tem­porală ne-am deplasat puţin şi în spa­ţiu, ci pentru că România nu există. Ne a­flăm în NMPTTPB. Aşa se numeşte ţara. N‑am idee de unde vin iniţialele şi, oricum, nu contează. Noi vrem să găsim un mare oraş. Aşa că pornim la drum. Găsim nişte oa­meni plimbîndu-se. Îi întrebăm unde este cel mai apropiat oraş. Ne arată încotro să o luăm şi pornim. Mergem ce mergem şi gă­sim prima aşezare. Nu e aşa de im­pre­sio­nan­tă. Blocuri de zece etaje, străzi, parcă am fi în Bucureşti. Zăresc un indicator pe ca­re scrie „Bine ai venit în vilajul Cioceşti“. Care­vasăzică ăsta-i sat! Intrăm. Totul pare ca într-un oraş din zilele noastre. Principala di­ferenţă ar fi că, în loc de maşini, circulă niş­te bile transparente. Îl întrebăm pe un să­tean:

– Nu vă supăraţi, cum se ajunge la Bu­cu­reşti?

Acela îmi răspunde într-o română schim­­bată de cea pe care o ştiam, dar pe care o înţeleg:

– Onde? La Bucureşti? Che semnifică asta? Bucureşti? Poate te referi la Bùcareşt. Da­că da, necesiţi să mai te duci vro 200 de ki­lometri la vest. Colo e Bucareştu.

– Bine, mersi.

Facem cum ne zice omul, închiriem una din­tre acele bile şi mergem 200 km spre vest. În faţa ochilor noştri se întrezăreşte o e­nor­mitate neagră. Nu se vede nimic clar. Ne apropiem ce ne apropiem, şi vedem nişte clă­diri de douăzeci de etaje, roşii, luminate de lămpi galbene. Asta o fi periferia. Dar dea­supra, la vreo 200 de metri înălţime, se vede o platformă. Ce-o fi acolo nu se ştie. In­trăm în oraş, mii de bile transparente merg pe străzile late cît terenurile de fotbal. Pe deasupra lor trec poduri pietonale, care a­duc aminte de Veneţia. Sînt blocuri imen­se de zeci de etaje, de o parte şi de alta a stră­zii. Trotuarele sînt aproape goale. Toţi oa­menii merg pe reţeaua de poduri sus­pen­date. Lucrul cel mai ciudat este că, dea­su­pra noastră nu se vede cerul albastru, ci doar o platformă neagră, pe care sînt puse be­curi care luminează oraşul. La ce-o folosi asta? Există doar o cale de a afla. Mai o­presc un om:

– Nu vă supăraţi, la ce foloseşte chestia asta de deasupra?

– Da com se poate să no ştii asta? Toţi ştiu! Sopra mai e un etaj. E com ar fi doue oraşi unu sopra altu. E adevărat che e un pu­ţin urît. În alte oraşi platforma asta e al­bastră, şi cu disene de nori pe ea. Zici che e un cer adevărat.

– Şi de ce au făcut-o?

– Ei, de ce? Pentru che să intre mai molţi oameni în un oraş. Con un etaj ar in­tra 10 milioni. Aşa intră 20.

– Aha…

Am plecat spre centrul oraşului. Dacă to­tul era cum mă aşteptam, centrul ar fi tre­buit să fie vechi. Am mers şi am ajuns la o clădire cunoscută. Era un mall. Un om ca­re m-a văzut că mă cam holbam la el îmi zice:

– E cel mai vechi edificiu din oraş. Are a­proa­pe 1000 de ani. Se crede che se nu­meş­te Plaza Mall.           

Am plecat surprins că asta a ajuns să fie un monument istoric. Dar hai să urcăm la etaj! Se văd un fel de lifturi. Sînt nişte plat­for­me rotunde de 100 de metri în diametru. Ne urcăm pe una dintre ele. Se ridică pro­pul­sată de un jet de aer comprimat. Soarele era la apus. Oraşul de deasupra arăta cam la fel ca cel de dedesubt. Singura diferenţă ar fi că aici mai existau şi nişte plante.

Oraşul ăsta nu mi se pare cine ştie ce. Poate ar trebui să ne gîndim mai în viitor. Să zicem anul 4000, sau nu, mai bine 5000. Ne transportăm în timp. Ce Dumnezeu e asta?! Sîntem din nou pe un cîmp. În faţă se zăreşte un glob uriaş de sticlă. De fapt, dintr-un material trans­pa­rent, căci nu cred că oamenii de acum mai folosesc sticla. E o jumătate de sferă, cu di­mensiuni monumentale. S-ar putea să aibă kilometri întregi în înălţime, iar ca dia­me­tru, sute. Înăuntrul lui se văd ca nişte um­bre, ca nişte desene, clădiri întor­to­che­a­te, puse una peste alta, fără nici un sens. Dar lucrul care a avut cea mai mare im­pre­sie asupra mea au fost norii. Cei mai negri nori pe care mi-a fost dat să-i văd vreodată. Se mişcau repede şi, din loc în loc, apăreau vîr­tejuri. În plus, aerul avea un miros as­cu­ţit şi pătrunzător, foarte neplăcut. Avea chiar o culoare gălbuie. Cine ştie ce con­ţi­nea această atmosferă şi cît de toxică era. În plus, era cald, foarte cald. Cred că erau vreo 40 de grade. Şi eram în luna noiem­brie.

Ar trebui să intrăm în interiorul „glo­bu­lui de protecţie“. Am ajuns în faţa lui. Ne în­vîrtim în jurul lui, dar nu e nici o intrare. Un om care ne-a văzut a binevoit să ne lase să intrăm. A scos din buzunar o biluţă, a miş­cat-o printre degete şi o bucată din pe­rete s-a dat la o parte. Am intrat, iar omul ne-a zis ceva ce n-am înţeles nici pînă în zi­ua de azi. Apoi a plecat şi ne-a lăsat singuri. În glob era plăcut. Temperatura era per­fec­tă, la fel umiditatea, aerul era cel mai curat pe care l-am respirat vreodată. Chiar avea un rol globul. Oraşul arăta ca o junglă. Clă­di­rile erau rotunde, la început se ridicau drep­te, apoi luau o curbă bruscă de 90 de gra­de, apoi luau alta, se duceau în sus, du­pă care în jos, unele ajungeau aproape de ta­vanul globului, pentru ca apoi să coboare pînă aproape de sol. În afară de asta, sin­gu­ra caracteristică pe care aş putea s-o găsesc e că nu existau colţuri şi nici un fel de linii drep­te. Nu exista nici un mijloc de trans­port, nici străzi, nici trotuare. Oamenii mer­geau pe jos, fiecare pe unde apuca. Acest oraş pare cu adevărat diferit de cele ac­tua­le. Era un haos absolut, dar mai relaxant şi mai lejer decît ordinea primului oraş. Din loc în loc erau amplasate rezervoare de apă şi mecanisme care împrospătau aerul. În cen­trul oraşului nu erau clădiri, ci o foarte mi­că pădure. Era rotundă şi avea vreo cinci­zeci de metri în diametru. Era încîlcită şi hao­tică, ca şi clădirile oraşului. Aducea a pă­dure tropicală, dar avea de la palmieri şi lia­ne, pînă la brazi. În rest, nu exista nici un fel de vegetaţie. O parte din oraş era ocu­pată de un fel de fabrică-magazin. Singurul loc de unde puteai să iei ceva. Era imens şi nu e de mirare că era unicul. Aici se pro­du­cea absolut totul şi se dădea la populaţie. Fie­­care lua ce vroia şi cît vroia. Nu există bani, nu există nici o restricţie. Oraşul pare inde­pendent, pare o ţară, un polis.

S-ar putea să fi găsit oraşul perfect. Ba nu! Spusesem mai devreme că a­cesta nu există, deci s-ar putea să fi gă­sit oraşul cvasiperfect. Mai departe, nu mai căutăm. Ne-am plimbat deja prea mult. Aşa că, deocamdată, să luăm acest oraş drept cel mai bun posibil.

Horaţiu CHEVAL, clasa a VII-a, Liceul Bi­lingv „Miguel de Cervantes“, Bucureşti