Kitsch, kitsch, artă şi iar kitsch

Publicat în Dilema Veche nr. 740 din 26 aprilie – 2 mai 2018
Kitsch, kitsch, artă şi iar kitsch jpeg

Sîntem o mînă mare de oameni care se plîng în mod constant că lucrurile din jurul lor sînt kitsch, prin remarci de genul: de ce și-au transformat unii fațada unei clădiri vechi și frumoase într-o colibă 2D? De ce vinde fata aia tablouri sinistre chiar în Biblioteca Națională? De ce ascultăm la radio numai melodii cu două versuri, fără nici un sens? Și tot așa. Dintr-un punct de vedere critic, cel mai des întîlnit, kitsch-ul, cum este perceput de majoritate, apare dintr o neconcordanță între ce redă artistul și ce crede că redă. Cum ar fi portretele în cărbune sau în acuarelă care ori desfigurează obiectul de studiu, dar îi adaugă înflorituri neesențiale, ori înfățișează perfect subiectul, doar în scop decorativ, fără să transmită ceva, susținînd în același timp că acela este frumosul. Kitsch-ul este o copie fidelă a artei „frumoase“, dar nu ține cont de estetică și de intenție. Am întrebat oameni cu studii artistice despre subiect, încercînd să aflu ce mai considerăm în ziua de azi strident, cu sens sau fără. Așadar, ce este kitsch-ul?

Kitsch-ul e acel tablou din casa bunicii. Acel mileu pe care maică-ta nu-l va da, că face parte din zestre, na! Kitsch sînt bibelourile inutile care ocupă spațiul într-o vitrină inutilă, este concepția răsuflată despre frumos. Este obsesia omului pentru confort, iar pentru mine este frica oamenilor de a se detașa de obiectele inutile din viața lor. Ana Olar (artist plastic)

Prost-gust derivat dintr-o lipsă de cultură vizuală. În timp au existat artiști ce s-au folosit de acest stil pentru a crea lucrări extraordinare, vulgarizînd și încălcînd orice regulă anterior impusă ideii de estetică (vezi trash-ul). Legat de domeniul meu preferat: recent a început o nouă epidemie, netratată de doctori încă, fotografia sau, mai bine spus, dorința acerbă de a scoate la suprafață latura artistică a sinelui prin intermediul unei camere fotografice. Problema pe care eu o văd este că acești oameni sînt dispuși să investească sume mari de bani în acest hobby, însă nu au idee de cum ar trebui să arate o imagine (și nu fac referire la partea tehnică). Culori suprasaturate, subiecte folosite și răsfolosite fără nici un fel de doză de imaginație, lipsa compoziției, postprocesare exagerată – totul denotă o lipsă de cultură în acest sens. Tudor Grădinaru (fotograf)

Mi-e greu să-mi dau cu părerea despre kitsch pentru că s-a scris foarte mult pe marginea acestui subiect. De pildă, una dintre personalitățile culturale pe care le admir, profesorul, criticul și teoreticianul Matei Călinescu, are un capitol extrem de consistent despre ­kitsch, din punct de vedere estetic, în volumul Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Acolo explică atît etimologiile diferite care i-au fost atribuite termenului, cît și diferența dintre kitsch-ul destinat clasei de mijloc și kitsch-ul de lux, precum și felul în care el și-a făcut apariția în muzee, odată cu mișcarea Pop Art, din America anilor ’50 etc. Dar cea mai importantă idee pe care am reținut-o de la Matei Călinescu a fost conceptul de „om kitsch“, cu care, recunosc, m am identificat în trecut. Cred că asupra acestui concept ar trebui să fie purtată o discuție mai amănunțită fiindcă, după spusele lui Matei Călinescu, „omul-kitsch este acela care are tendința de a recepta drept kitsch chiar și operele sau situațiile non-kitsch, este acela care, fără să vrea, transformă în parodie percepția estetică“. Dacă refuz să mai vorbesc în numele tuturor și mă rezum la propriile experiențe, am tăria de a accepta că am conștientizat foarte tîrziu că sistemul meu de valori este găunos și, cu atît mai mult, că nici nu-mi aparține, ci că el este format dintr-o sumă de clișee ingurgitate cu inconștiență, timp de aproape două decenii de existență. Tranziția de la subcultură, pseudoartă sau para-estetic, cu alte cuvinte, tranziția de la o mentalitate kitsch la una sănătoasă a avut loc abia în facultate, în cazul meu. Andreea Ciocîrlan (regizor)

● Kitsch Culture în digital este o ramură nesfîrșită a Internetului, un act estetic de reciclare a anilor 2000. Evocă nostalgie comprimată în motive recurente care ajung să nască adevărate iconografii pentru cei care dau like la paginile corecte. Din cauza mediului prin care se comunică vedem de fapt o adaptare pictogramică a ceea ce sîntem obișnuiți să identificăm în viața reală drept kitsch, kitchos, kitschy. În sensul că kitsch-ul în general se clasează prin exces și ceea ce am putea numi foarte simplu prost-gust, dar orice act de apreciere (venind de la sine cu o notă de umor sau în mod ironic) generează un atașament care rupe linia de sarcasm asumat și dă formă unei tackiness nostalgia. Citate Paris Hilton, părul ramen al lui Justin Timberlake din perioada ’N Sync, toate jocurile pe care le pot numi doar copiii anilor ’90, Adidas, statui grecești sau romane digitalizate în 3D, printscreens cu vechile interfețe pentru Windows sau Mac, Seinfeld, o obsesie pentru apa cu vitamine și plante, glitch-uri naturale. Toate presărate cu o formă mai mult sau mai puțin avansată a unei melancolii excesive. Claudia Văduvescu (studentă la Istoria Artei)

Atunci, kitsch-ul ne salvează de mîndrie în exces? Ne scoate din bula noastră socială? Ne face loc de autoironie?

Pericolul kitsch-ului se extinde peste fiecare formă de expresie artistică. Tuturor ne este frică, poate dintr-un elitism egoist, ca în febra creației să nu facem ceva de prost-gust care să nu ne reprezinte și de care să ne fie rușine ulterior. Este o teamă bine întemeiată, avînd în vedere evoluția artei plastice contemporane și renumele controversat pe care aceasta îl deține în societatea noastră. În realitate, kitsch-ul reprezintă un capitol în sine în evoluția lumii moderne, și nici pe departe un element supus ostracizării de anumite grupuri așa-zis intelectuale. Fără existența kitsch­-ului, nu am fi cunoscut niciodată cineaști ca Pedro Almodóvar, Werner Herzog sau chiar Steven Spielberg, puternic influențați de pop-art și de clișee pe care au reușit să le manipuleze pentru a-și contura un stil propriu. Fără kitsch nu am avea Star Wars și, automat, nu ar exista noțiunea de blockbuster. Pînă la urmă, să nu uităm că nu am fi cunoscut această eră a filmelor cu buget imens și cu încasări peste limita bunului-simț fără ca George Lucas să îl fi copiat cu bună-știință pe Akira Kurosawa, folosind premisa din Kakushi-toride no san-akunin (1958, tradus în engleză ca The Hidden Fortress) pentru a realiza o „telenovelă în spațiul cosmic“ (după cum însuși creatorul său o numește afectiv). Indubitabil, Star Wars este un kitsch, o copie populistă a unui film net superior din punct de vedere artistic. Dar este al naibii de obsedant și de „fun to watch“! Eugen Dediu (student la regie de film și televiziune)

Dacă stăm să ne gîndim, cred că obiectul kitsch este și el la fel de artă ca toate celelalte reprezentări artistice pentru că are un public căruia i se adresează și pentru că cel care îl cumpără îl consideră artă. Este accesibil unei mase mari prin serializare și nu, nu poate fi ignorat. El definește pentru unele persoane conceptul de Artă. Totodată, trezește stări de plăcere spontane, are poate spirit ludic, dar niciodată nu ridică probleme decît dacă este recontextualizat prin prisma unui demers artistic. Dacă devalorizează arta „reușită“ e greu de spus, pentru că atunci se pune întrebarea: ce putem numi artă reușită? Dacă asta ar presupune că reușește să transmită mesajul propus, în cazul kitsch-ului, dacă vinde, „a reușit“. Ele se susțin pe același principiu: arta vinde o idee. Fiecare idee generează un sentiment, plăcut sau neplăcut. Practica kitsch-ului printre apropiați, aici referindu-ne la artiști plastici, nu mi se pare o amenințare, cum am mai spus, nu este decît o recontextualizare. Diana Lemnaru (artist plastic)

● Am avut o perioadă în care spuneam „NU“ kitsch-ului, prostului-gust, exceselor, prea multului lipsit de finețe. Am crescut și trăiesc în țara care are Muzeul Kitsch-ului! E fascinant, e locul unde îmi văd copilăria și tot ce am trăit pînă ne-am „europenizat“ și noi. E interesant cum kitsch-ul îmi trezește nostalgie și, cumva, îmi place, recunosc.

Ca artistă, în performance-uri îmi place să îl recontextualizez, să mă folosesc de el și să îi dau o altă însemnătate. Cred că există o diferență între kitsch și prost-gust: e vorba de măsură și e peste tot. Ieși din casă și privești în jur: ­kitsch, kitsch, kitsch, kitsch, kitsch, artă și iar kitsch. Cel mai pregnant și supărător se simte în arhitectură: construcții făcute parcă după ce desenam noi în copilărie, cu fix aceleași culori, lipsă de unitate de stil și de a face din orașe ceva valoros, cu mesaj, mister și poveste. Îmi vine în minte un magazin alimentar de la Piața cu Flori din Rahova. Eram la un eveniment ,,cool“ în zonă și m-am dus pînă la magazin după o cafea. Pereții erau plini de poze de sus pînă jos cu membrii familiei la nunți, botezuri, înmormîntări. Vînzătorul era din poveste, cu un maiou gri transpirat rău de tot, cu un lanț gros care îl făcuse să transpire. El mi-a făcut una din cele mai bune cafele, cu frișcă multă și scorțișoară. E o imagine grotescă, dar care are un farmec aparte. Cam așa și părerea mea despre kitsch. Într-o lume care se educă după brand-uri care dețin monopol, e binevenit kitch-ul, are rostul lui… e o notă naturală. Alina Tofan (actriță)

Cum era de așteptat, pentru o formă de artă abia apărută în secolul al XIX-lea doar de dragul de a putea vinde lucrări și la case mai mici, termenul, deși popularizat și binecunoscut acum, încă nu are un etalon universal și o definiție clară pentru toată lumea. Cum spunea Eugen Dediu mai sus, există în artă o frică constantă de a nu (de)cădea în ­kitsch, dar în cazul în care nu creăm fără intenție, substanța nu poate fi falsă, deci rezultatul nu va cădea în derizoriu. Ca notă din punctul de vedere al unui scenograf, în artele care implică mai multe departamente, substanța trebuie controlată pe toate planurile, de aceea poți avea un setting frumos la TV, să zicem, gîndit cald, compus cu un sens, pentru o discuție intensă, dar actorii să citească doar script și să se simtă superficialitatea. Așa cum scenografia n-o să salveze penibilul din serial sau din emisiune, așa nici o ilustrație frumoasă nu poate salva un poem deșănțat. 

Ileana Zirra este scenograf.

Foto: Ema Cojocaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.