Cum se despart adolescenţii?
Mie mi-e relativ imposibil să mă compar sau să mă încadrez în tema anchetei, pentru că, din fericire sau din păcate, nu prea am avut parte de despărţiri. Da, i-am răspuns unui tip din Club A, după ce ne-am pupat puţin dansînd, cînd m-a întrebat dacă vreau să ţinem legătura: „poate, da, mai bine nu, vedem“, şi am scăpat de primul meu prieten (era neamţ) pentru că avea gagică, da’ nu-i nimic demn de povestit sau care să mă fi apăsat prea tare. Pînă una-alta, cred că e de bine, mă simt destul de norocoasă că nu prea am ce depăna, pentru că eu am aşteptat mult timp pînă să mă înamorez de-a binelea şi bine-mi pare că nu m-am luat după alţii care-mi spuneau că sînt prea pretenţioasă şi că ar trebui să mă las pe mîna diverşilor vînători plictisiţi; eu am pus ochii într-a X-a pe cineva şi pîn’ la urmă tot eu am ajuns cea mai fericită şi lipsită de zile de bocit şi de refuzat de coborît din pat. (Bine, am avut, dar pentru că încă nu pusesem gheara pe cine trebuia.) Iar pentru polul opus, al elevilor de liceu care au ce povesti, am adunat cîteva personalităţi relativ diferite, în ordine cronologică a vîrstei, ca să îşi poată face tot omul o impresie despre cum probabil nu s-a schimbat mare brînză în domeniul separărilor. O să găsiţi aici poveştile colegilor mei. (I. Z.)
● Alexandru IVĂNOIU, clasa a X-a
Pe parcursul a 16 ani de viaţă, fetele s-au despărţit de mine sub multe forme: de la bileţele pînă la papuci. Da, am primit papucii pe bune, erau roz cu sclipici şi aveau puţin toc, ţin minte că i-am primit pe fundalul sonor al unei melodii de prin 2009, la o petrecere la care nu voiam să merg oricum. Nu cred că am avut parte de o despărţire decentă vreodată. Este de asemenea adevărat că nu am un concept de bine stabilit, dar ştiu că nici una de pînă acum nu s-a încadrat.
În funcţie de faptele unui individ după despărţire, se pot diferenţia mai multe categorii. Menţionez în prealabil că am trecut prin toate. În primul rînd, există Nepăsătoru’, tipul care îşi fixează în cap că nu e deranjat de situaţie, dar tot este prins că se mai uita după fosta; Disperatul este tipul care ţine neapărat să mai salveze ceva, distrugînd inconştient şi ce a mai rămas; Alergătorul la maraton e genul de tip care urmăreşte tot ce face fosta lui iubită şi se străduieşte să fie înaintea ei: de exemplu, dacă fata – printr-o decizie de a-şi refula sentimentele prin postarea unei melodii pe Facebook – va fi – după o perioadă de timp bine cîntărită – surprinsă de o melodie a fostului, cu un mesaj ce se crede subtil şi înţeles numai de cei doi. Tratamentul perfect şi într-un timp scurt pentru „a trece peste“ nu cred că există. Dar dacă privim toată treaba cu dragostea ca pe un drog, „tot ce trebuie să faci este să găseşti un drog mai puţin nociv“. Citatul ăsta era într-un alt serial cu discuţii cu subînţeles de neînţeles.
● Teona GALGOŢIU, clasa a X-a
Primăvară, chat lejer pe Facebook. Glumiţe, link-uri cu melodii, emoticoane şi – surpriză: aflu că sîntem vecini. Apoi aflu că ambii avem cîini. Apoi, că amîndurora ne e poftă rău, dar rău de tot, de Sprite. Plimbatul cîinilor şi ostoitul poftei de suc au devenit rapid pretexte pentru întîlniri nocturne prin cartier.
Ce-a urmat a fost lung şi tumultuos (pentru mine, că el era destul de relaxat), problema cea mai acaparatoare fiind incertitudinea dintre următoarele variante: a) e fratele meu mai mare; b) e un fel de tată prea tînăr; c) sîntem prieteni foarte buni şi, ca orice prieteni foarte buni, ne vedem zilnic, facem totul împreună şi simt ceva ciudat în stomac (nu fluturi, că e vorba de o senzaţie mai dureroasă decît un simplu fîlfîit) de fiecare dată cînd îl văd; d) e iubitul/prietenul/gagicul meu. Ciudat e că nici eu nu eram sigură pe care dintre variante o preferam, dar să zicem că d) tindea spre locul 1 în top.
În ultima dimineaţă de B’est Fest, ne-am pupat într-un cort, soarele răsărea, lumea dormea, Teona se îndrăgostea, ah, ce frumos era, iar apoi băiatul acesta a plecat o lună în Vamă. Iar eu, în aceeaşi lună nenorocită, am plecat la prietenele mele, în Timişoara. Ce să mai, distracţie, „sîc-sîc, eu am iubit“, un pic suspect că e aşa monosilabic pe mess şi la telefon, dar e în regulă, că doar nu sînt genul ăla de iubită agasantă. Sînt o iubită cool.
Sărim în timp o lună mai tîrziu: stau la o masă de lemn plină de beri, într-un bar cu nume care nici nu merită menţionat, cu băiatul acesta în faţă şi cu fosta iubită lîngă el. Chicotesc, se ţin de mînă, el îi plesneşte bretelele de la sutien de umeri, la fel cum îmi plesnesc şi mie toate venele posibile la tîmple, berea din pahare pare că o să ţîşnească în sus în orice moment pentru că eu o fixez cu privirea ca o obsedată, ca să nu mă uit la aceşti Romeo şi Julieta care, din păcate, nu mor, şi brusc devin nesigură că într-adevăr s-a întîmplat tot ce îmi amintesc eu că s-a întîmplat între noi doi. Dacă am avut halucinaţii, dacă am înnebunit, nu prea mai pot să respir, hei, Teona nu mai exagera, cred că m-am ameţit dintr-o bere, îmi vine să vomit. Stop. Mă ridic de la masă, mă clatin pînă la mine în cameră, mă trîntesc în pat şi bocesc pentru următoarele cîteva luni. Nici nu mai contează care dintre variante era corectă, măcar era ceva. Şi oricît de confuză eram, zîmbeam ca o tîmpă majoritatea timpului, nu zbieram în pernă şi molfăiam ciocolată pînă uitam cum mă cheamă.
În luna aia nenorocită a uitat de mine şi de bătăile cu ciorbă şi de maratonul Game of Thrones. Aşa că huă Vama Veche, care e un fel de Valea Plîngerii pervertită rău de tot, huă bretele de sutien, huă mese de lemn în baruri cu nume penibile şi huă absolut orice care îmi aduce aminte de primăvara aia care a început cu ceva atît de benign ca o poftă de Sprite.
● Claudia VĂDUVESCU, clasa a XI-a
Nu mai vorbise de vreo două zile cu mine, sau, dacă a făcut-o, a fost foarte distant – mă rog, el fiind aşa mai tot timpul, nici nu am băgat de seamă. Apoi, fără nici un „hai să ne vedem, trebuie să vorbim“, ne-am văzut la liceu: eu – normal, superîncîntată să îl văd, aproape am sărit de gîtul lui, iar el şi-a luat faţa serioasă şi a început monologul clişeic pentru despărţiri, pe acela cu „nu eşti tu de vină, hai să rămînem prieteni“, tot tacîmul.
A durut. Ceva mai mult decît ar putea lăsa impresia sensul de faţadă. Fizic vorbind, a venit ca un pumn în stomac, apoi, după multe şerveţele şi ore întregi de discuţii pierdute pentru a face o analiză complexă despre ce a fost, de ce a fost, ce va fi şi multe alte întrebări fără răspuns ori fără rost, a rămas un gol în stomac pe care nu poţi să îl umpli nici măcar cu toată îngheţata sau ciocolata din lume. Mai ales după vechiul şi groaznicul „rămînem prieteni“. Iar toate ieşirile amicale forţate de conjunctură, de după „marea-lovitură“, nu ajută absolut deloc.
● Ştefan BUMBEA, clasa a XII-a
Despărţirile sînt un lucru prin care orice om trebuie să treacă. Acestea, uneori, pot fi acceptate de amîndoi partenerii, astfel ca tristeţea de după să nu mai fie aşa puternică, însă nu am avut noroc de o astfel de despărţire.
Aveam vreo 15 ani, aproape 16, şi eram deja timp de aproape cinci luni cu o fată. Relaţia era destul de fericită, vorbeam o grămadă, ne vedeam ori de cîte ori aveam timp etc. Pînă cînd, încet, fără să-mi dau seama, relaţia s-a răcit, nu prea mai aveam chef să vorbim, nici nu ne mai văzusem de destul de mult timp, aşa că m-am gîndit că poate e vina mea şi ar trebui să repar asta. Aşa că m-am gîndit să o sun şi să stabilesc să ne vedem a doua zi. O sun, dar nu răspunde. Mă gîndesc că poate nu aude telefonul sau ceva, aşa că am zis să aştept, poate vede apelul şi mă caută ea. Aştept, dar degeaba. Deja trecuseră două zile, cînd mă sună cea mai bună prietenă a ei, spunîndu-mi că prietena mea (în momentul ăsta cred că pot să-i spun fosta) vrea să se despartă de mine. Nu m-a durut despărţirea în sine, ci faptul că nu a avut curajul să-mi spună asta în faţă. Îmi dădusem deja seama că relaţia nu ducea nicăieri, se afla într-un impas şi aş fi acceptat o despărţire, dar nu în felul ăsta, deşi probabil a stat şi egoul meu la mijloc, supărat fiind că ea s-a despărţit de mine şi nu viceversa. Probabil că singurul efect pe care această despărţire l-a avut asupra mea a fost faptul că după o săptămînă m-am lăsat de baschet (sport pe care îl practicasem de cinci ani), dîndu-mi seama că singurul lucru care mă mai lega de acest sport era ea.
● Anisia PETCU, clasa a XII-a
Eu, una, nu am avut parte de experienţe de acest fel. Fie că existau sentimente măcar de-o parte, fie că eram amîndoi hotărîţi că e cazul să punem punct, au fost, mai mereu, episoade calme şi, îmi place să cred, destul de mature. Şi scurte chiar. Cel puţin momentul în sine. Perioada anterioară de conflicte variază în lungime şi e, ocazional, chiar mai grea. Am încercat, pe cît posibil, să se întîmple în cadrul unei discuţii, pentru că o despărţire prin SMS mi se pare destul de lipsită de respect. Atît faţă de celălalt, cît şi faţă de mine însămi. Nu pretind că ar fi fost plăcut, o conversaţie amicală urmată de o strîngere de mînă. Rupturile nu sînt niciodată uşoare şi e de înţeles dacă, spre exemplu, doi oameni care împart aşa o experienţă nu doresc să-şi mai vorbească un timp. Dar cred că e de preferat ca momentul în sine să fie cît se poate de calm, pentru a nu ştirbi demnitatea cuiva sau a nu încuraja regretele.
a consemnat Ileana ZIRRA
