Cum se despart adolescenţii?

Publicat în Dilema Veche nr. 537 din 29 mai - 4 iunie 2014
Cum se despart adolescenţii? jpeg

Mie mi-e relativ imposibil să mă compar sau să mă încadrez în tema anchetei, pentru că, din fericire sau din păcate, nu prea am avut parte de despărţiri. Da, i-am răspuns unui tip din Club A, după ce ne-am pupat puţin dansînd, cînd m-a întrebat dacă vreau să ţinem legătura: „poate, da, mai bine nu, vedem“, şi am scăpat de primul meu prieten (era neamţ) pentru că avea gagică, da’ nu-i nimic demn de povestit sau care să mă fi apăsat prea tare. Pînă una-alta, cred că e de bine, mă simt destul de norocoasă că nu prea am ce depăna, pentru că eu am aşteptat mult timp pînă să mă înamorez de-a binelea şi bine-mi pare că nu m-am luat după alţii care-mi spuneau că sînt prea pretenţioasă şi că ar trebui să mă las pe mîna diverşilor vînători plictisiţi; eu am pus ochii într-a X-a pe cineva şi pîn’ la urmă tot eu am ajuns cea mai fericită şi lipsită de zile de bocit şi de refuzat de coborît din pat. (Bine, am avut, dar pentru că încă nu pusesem gheara pe cine trebuia.) Iar pentru polul opus, al elevilor de liceu care au ce povesti, am adunat cîteva personalităţi relativ diferite, în ordine cronologică a vîrstei, ca să îşi poată face tot omul o impresie despre cum probabil nu s-a schimbat mare brînză în domeniul separărilor. O să găsiţi aici poveştile colegilor mei. (I. Z.)

● Alexandru IVĂNOIU, clasa a X-a

Pe parcursul a 16 ani de viaţă, fetele s-au despărţit de mine sub multe forme: de la bileţele pînă la papuci. Da, am primit papucii pe bune, erau roz cu sclipici şi aveau puţin toc, ţin minte că i-am primit pe fundalul sonor al unei melodii de prin 2009, la o petrecere la care nu voiam să merg oricum. Nu cred că am avut parte de o despărţire decentă vreodată. Este de asemenea adevărat că nu am un concept de bine stabilit, dar ştiu că nici una de pînă acum nu s-a încadrat.

În funcţie de faptele unui individ după despărţire, se pot diferenţia mai multe categorii. Menţionez în prealabil că am trecut prin toate. În primul rînd, există Nepăsătoru’, tipul care îşi fixează în cap că nu e deranjat de situaţie, dar tot este prins că se mai uita după fosta; Disperatul este tipul care ţine neapărat să mai salveze ceva, distrugînd inconştient şi ce a mai rămas; Alergătorul la maraton e genul de tip care urmăreşte tot ce face fosta lui iubită şi se străduieşte să fie înaintea ei: de exemplu, dacă fata – printr-o decizie de a-şi refula sentimentele prin postarea unei melodii pe Facebook – va fi – după o perioadă de timp bine cîntărită – surprinsă de o melodie a fostului, cu un mesaj ce se crede subtil şi înţeles numai de cei doi. Tratamentul perfect şi într-un timp scurt pentru „a trece peste“ nu cred că există. Dar dacă privim toată treaba cu dragostea ca pe un drog, „tot ce trebuie să faci este să găseşti un drog mai puţin nociv“. Citatul ăsta era într-un alt serial cu discuţii cu subînţeles de neînţeles.

● Teona GALGOŢIU, clasa a X-a

Primăvară, chat lejer pe Facebook. Glumiţe, link-uri cu melodii, emoticoane şi – surpriză: aflu că sîntem vecini. Apoi aflu că ambii avem cîini. Apoi, că amîndurora ne e poftă rău, dar rău de tot, de Sprite. Plimbatul cîinilor şi ostoitul poftei de suc au devenit rapid pretexte pentru întîlniri nocturne prin cartier.

Ce-a urmat a fost lung şi tumultuos (pentru mine, că el era destul de relaxat), problema cea mai acaparatoare fiind incertitudinea dintre următoarele variante: a) e fratele meu mai mare; b) e un fel de tată prea tînăr; c) sîntem prieteni foarte buni şi, ca orice prieteni foarte buni, ne vedem zilnic, facem totul împreună şi simt ceva ciudat în stomac (nu fluturi, că e vorba de o senzaţie mai dureroasă decît un simplu fîlfîit) de fiecare dată cînd îl văd; d) e iubitul/prietenul/gagicul meu. Ciudat e că nici eu nu eram sigură pe care dintre variante o preferam, dar să zicem că d) tindea spre locul 1 în top.

În ultima dimineaţă de B’est Fest, ne-am pupat într-un cort, soarele răsărea, lumea dormea, Teona se îndrăgostea, ah, ce frumos era, iar apoi băiatul acesta a plecat o lună în Vamă. Iar eu, în aceeaşi lună nenorocită, am plecat la prietenele mele, în Timişoara. Ce să mai, distracţie, „sîc-sîc, eu am iubit“, un pic suspect că e aşa monosilabic pe mess şi la telefon, dar e în regulă, că doar nu sînt genul ăla de iubită agasantă. Sînt o iubită cool.

Sărim în timp o lună mai tîrziu: stau la o masă de lemn plină de beri, într-un bar cu nume care nici nu merită menţionat, cu băiatul acesta în faţă şi cu fosta iubită lîngă el. Chicotesc, se ţin de mînă, el îi plesneşte bretelele de la sutien de umeri, la fel cum îmi plesnesc şi mie toate venele posibile la tîmple, berea din pahare pare că o să ţîşnească în sus în orice moment pentru că eu o fixez cu privirea ca o obsedată, ca să nu mă uit la aceşti Romeo şi Julieta care, din păcate, nu mor, şi brusc devin nesigură că într-adevăr s-a întîmplat tot ce îmi amintesc eu că s-a întîmplat între noi doi. Dacă am avut halucinaţii, dacă am înnebunit, nu prea mai pot să respir, hei, Teona nu mai exagera, cred că m-am ameţit dintr-o bere, îmi vine să vomit. Stop. Mă ridic de la masă, mă clatin pînă la mine în cameră, mă trîntesc în pat şi bocesc pentru următoarele cîteva luni. Nici nu mai contează care dintre variante era corectă, măcar era ceva. Şi oricît de confuză eram, zîmbeam ca o tîmpă majoritatea timpului, nu zbieram în pernă şi molfăiam ciocolată pînă uitam cum mă cheamă.

În luna aia nenorocită a uitat de mine şi de bătăile cu ciorbă şi de maratonul Game of Thrones. Aşa că huă Vama Veche, care e un fel de Valea Plîngerii pervertită rău de tot, huă bretele de sutien, huă mese de lemn în baruri cu nume penibile şi huă absolut orice care îmi aduce aminte de primăvara aia care a început cu ceva atît de benign ca o poftă de Sprite.

● Claudia VĂDUVESCU, clasa a XI-a

Nu mai vorbise de vreo două zile cu mine, sau, dacă a făcut-o, a fost foarte distant – mă rog, el fiind aşa mai tot timpul, nici nu am băgat de seamă. Apoi, fără nici un „hai să ne vedem, trebuie să vorbim“, ne-am văzut la liceu: eu – normal, superîncîntată să îl văd, aproape am sărit de gîtul lui, iar el şi-a luat faţa serioasă şi a început monologul clişeic pentru despărţiri, pe acela cu „nu eşti tu de vină, hai să rămînem prieteni“, tot tacîmul.

A durut. Ceva mai mult decît ar putea lăsa impresia sensul de faţadă. Fizic vorbind, a venit ca un pumn în stomac, apoi, după multe şerveţele şi ore întregi de discuţii pierdute pentru a face o analiză complexă despre ce a fost, de ce a fost, ce va fi şi multe alte întrebări fără răspuns ori fără rost, a rămas un gol în stomac pe care nu poţi să îl umpli nici măcar cu toată îngheţata sau ciocolata din lume. Mai ales după vechiul şi groaznicul „rămînem prieteni“. Iar toate ieşirile amicale forţate de conjunctură, de după „marea-lovitură“, nu ajută absolut deloc.

● Ştefan BUMBEA, clasa a XII-a

Despărţirile sînt un lucru prin care orice om trebuie să treacă. Acestea, uneori, pot fi acceptate de amîndoi partenerii, astfel ca tristeţea de după să nu mai fie aşa puternică, însă nu am avut noroc de o astfel de despărţire.

Aveam vreo 15 ani, aproape 16, şi eram deja timp de aproape cinci luni cu o fată. Relaţia era destul de fericită, vorbeam o grămadă, ne vedeam ori de cîte ori aveam timp etc. Pînă cînd, încet, fără să-mi dau seama, relaţia s-a răcit, nu prea mai aveam chef să vorbim, nici nu ne mai văzusem de destul de mult timp, aşa că m-am gîndit că poate e vina mea şi ar trebui să repar asta. Aşa că m-am gîndit să o sun şi să stabilesc să ne vedem a doua zi. O sun, dar nu răspunde. Mă gîndesc că poate nu aude telefonul sau ceva, aşa că am zis să aştept, poate vede apelul şi mă caută ea. Aştept, dar degeaba. Deja trecuseră două zile, cînd mă sună cea mai bună prietenă a ei, spunîndu-mi că prietena mea (în momentul ăsta cred că pot să-i spun fosta) vrea să se despartă de mine. Nu m-a durut despărţirea în sine, ci faptul că nu a avut curajul să-mi spună asta în faţă. Îmi dădusem deja seama că relaţia nu ducea nicăieri, se afla într-un impas şi aş fi acceptat o despărţire, dar nu în felul ăsta, deşi probabil a stat şi egoul meu la mijloc, supărat fiind că ea s-a despărţit de mine şi nu viceversa. Probabil că singurul efect pe care această despărţire l-a avut asupra mea a fost faptul că după o săptămînă m-am lăsat de baschet (sport pe care îl practicasem de cinci ani), dîndu-mi seama că singurul lucru care mă mai lega de acest sport era ea.

● Anisia PETCU, clasa a XII-a

Eu, una, nu am avut parte de experienţe de acest fel. Fie că existau sentimente măcar de-o parte, fie că eram amîndoi hotărîţi că e cazul să punem punct, au fost, mai mereu, episoade calme şi, îmi place să cred, destul de mature. Şi scurte chiar. Cel puţin momentul în sine. Perioada anterioară de conflicte variază în lungime şi e, ocazional, chiar mai grea. Am încercat, pe cît posibil, să se întîmple în cadrul unei discuţii, pentru că o despărţire prin SMS mi se pare destul de lipsită de respect. Atît faţă de celălalt, cît şi faţă de mine însămi. Nu pretind că ar fi fost plăcut, o conversaţie amicală urmată de o strîngere de mînă. Rupturile nu sînt niciodată uşoare şi e de înţeles dacă, spre exemplu, doi oameni care împart aşa o experienţă nu doresc să-şi mai vorbească un timp. Dar cred că e de preferat ca momentul în sine să fie cît se poate de calm, pentru a nu ştirbi demnitatea cuiva sau a nu încuraja regretele.

a consemnat Ileana ZIRRA

Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.